6 nov. 2009

Despre cele mai adânci ape din lume

De ce ne pierdem clarul privirii când devenim adulți? Unde pleacă lumina aceea copilăroasă din pupila noastră?
Mă oglindeam ieri într-un ochi de copil...și eram atât de frumoasă...atât de tânără, atât de ...fără defecte...
Am mai avut același efect, cu secole în urmă, în pupila unui om beat... dar acolo știam că oglinda-i mincinoasă...
Când mama trăgea să moară, i se schimbase culoarea ochilor. Avea ochii gri-albastri. Cei mai ciudati ochi lăptoși pe care i-am văzut vreodată! Și acolo, în ei, am văzut primul pas înspre ce o aștepta... înspre ce ne așteaptă pe toți.

1 nov. 2009

De vânzare...


Cotrobăind prin amintiri, am scos la licitație, contrar voinței mele următoarele...
Cu alte cuvinte, am de vânzare:

una pereche aripi ... erau cândva de înger însă acum sunt jerpelite ... inutile... și cam gri

una bucată perioadă adolescență, cu bune și rele dar mai ales cu bune...

una bucată rădăcină mare, cândva sănătoasă, care a servit mulți ani drept punct de reper vaporului meu (mai mereu), rătăcit pe marea vieții....

una bucată eprubetă, conținând lacrimi speciale... plânse la ocazii mari... lacrimi de cristal... unicat, cum nu se mai fabrică în aste vremuri....

două kilograme de vise verzi, pierdute și regasite, niciodata pictate sau trăite... reciclabile!!!

una bucata piele solzoasa, rămasă de la ultima mea năpârlire... în perfectă stare de...iarnă!

si... la piece de rezistance:

VÂND 1 GRAM DE SUFLET, ULTIMUL RĂMAS, CELUI CARE DĂ MAI PUȚIN!


Ofertă valabilă până la finele anului 2009!!!! Vă rog doar oferte serioase...

Modalitate de contact:

Graham Bell
Doua cercuri suprapuse.un băț.două cercuri suprapuse.un e întors.un scaun invers.un băț.un om chircit.

30 sept. 2009

POKER





Să stau pe o masă, cu picioarele rupte... ca o păpuşă stricată şi depresivă.... Nu ăsta a fost visul meu!

Să îmi spulber sufletul pentru o mână de arginţi... să îmi zgâriu retina cu apa calcaroasă dintr-o lacrimă murdară... Nu asta am visat!

Să îi fac pe cei care m-au iubit să renunţe la aripi şi apoi să zboare ologi... Nu asta...

Să plâng, mai apoi, fără lacrimi... cu un ochi sec de neputinţă...



ASTA am ales????????????



8 aug. 2009

Gand despre monogamie

... am vazut zilele trecute un film foarte... un film impresionant, care mie mi-a ridicat o gramada de intrebari vis-a-vis de utilitatea monogamiei... Adica...mi-a ridicat pana la un punct... cand am inteles "spilul"...

Filmul se numeste Nina's lover (Cred ca asta e traducerea corecta... Au ai nostri un stil sa "romanizeze" numele filmelor...)...

Dupa vizionare, am ramas cu un gust amar si usor tampo-melancolica. Ma stresez si imi vine sa "imi dau palme cu piciorul de pereti" fiindca as vrea sa NU mor inainte de a fi intalnit "that BIG LOVE" si, al naibii mai am si pretentii, sa fie reciproca!!!

Stiu, din experienta tineretii, ca dragostea te face sa vezi cerul brazdat mereu de curcubee iar aerul....chiar si cel scarbos, de oras poluat, are aroma de...nu stiu, floricele...

Dintr-o data, descoperi ca ai mii de talente... ca tot ce faci, iti reuseste... ca esti inventiv, creativ, MAI bun si ca toata lumea e superba iar tu - invincibil!

Dimineata ai un rost cand te trezesti... zilele trec mai repede si sunt mai pline de bine... Incepi sa te ingrijesti mai mult de tine... esti mai atent cu persoanele din jurul tau...

Timpul capata alta nuanta, alta amploare...sistemul valoric se schimba si o mie de furnici iti rontaie tacticos stomacul...

Ce se intampla cu iubirea intr-un mariaj? Unde dispar toate feelingurile de exceptie? De ce adorm simturile? De ce locul tuturor florilor e luat de sosete care trebuie spalate? De ce soaptele se transforma in oftat si de ce in locul partidelor de amor apar lungi taceri in fata unei cani de cafea?

Unde pleaca acele clipe de "tremblement", acele alintari matinale de ce sunt inlocuite de tipete de copii? Si de ce pielea catifelata e inlocuita de riduri?

De ce o femeie iubita INAINTE de casatorie se transforma, dupa o nastere, DOAR in mama, in fata iubitului sau?

De ce femeile au alte nevoi decat barbatii si care o optiunea unei femei, atunci cand nu mai vrea sa accepte acest joc?

Avem o singura viata, care trece extrem de rapid! Neprofitand de ea, ne ucidem sansa de a fi fericiti... de a visa.... si de... a prinde fluturi cu stomacul!

Visez de cand ma stiu... si tot de cand ma stiu as vrea sa iubesc mult... enorm... parafrazand, pe nu stiu cine, am atata dragoste de oferit ca ma sufoc...si atunci ...de ce nu...?

Ca sa ma imbarbatez si sa nu accept, inca, trecerea timpului peste pleoapa mea, imi spun:

Cat poti fii fericit, in halul asta???? Pana...dai cu mana de noptiera si te trezesti!!!


3 aug. 2009

Într-o zi...

M-am îndrăgostit de tine fiindcă, într-o zi de vară, nu aveam nimic altceva mai bun de făcut... Și ”mi-am vărsat tot sângele în corpul tău, rămânând ca o pasăre moartă...” cum spunea prietena mea - Dalida....

26 iul. 2009

Apocalipsa ori paranoia?

De ceva timp, nu încetez să mă minunez de ceea ce se întâmplă în jurul meu... reacții, filme... realitate...


Inginerie genetică, găuri ale stratului de ozon, religie, criminalitate, tot felul de noi maladii ... Ești sufocat de semne prevestitoare ale sfârșitului.


Dau drumul la TV și văd tot felul de scenarii, relativ plauzibile, ale unor conspirații la nivel mondial... Criza financiară...foamete... crime...


Încep să mă înspăimânt!

26 iun. 2009

Will you be there?


Nu mi-a plăcut niciodată Michael Jackson!
Dar oare de ce simt o aşa mare tristeţe acum, că ...?
Poate fiindcă am crescut cu el?
Fiindcă i-am auzit muzica şi i-am văzut clipurile aproape de când mă ştiu?

Suflet hăituit în ultimii ani, sper să îşi găsească pacea acum...

17 iun. 2009

Monolog cu Meschinel


- (...)...şi, mă rog, de ce să-ţi tai venele? Lumea toată e în plină criză! ...criză mon-di-a-lă...domn'e!!! Pricepi? De peste tot de pe pământ curg doar lacrimi de disperare şi neputinţă...din cauza crizei... criză financiară, criză spirituală... criză amoroasă... Ca să vezi! Nici nu se mai fute lumea din cauza lipsurilor... Nu că m-ar interesa direct... sâsâi el malefic...

- Nu despre asta era vorba, Tartore... Vroiam doar să îmi spui...

- Ce să îţi spun, drăguţă? Că indiferent ce vei face, vei fierbe în acelaşi cazan? Că fierberile şi angoasele tale scârbos de pământene nu fac altceva decât să mă orgasmeze? Că oricum o întorci, moneda nu are decât două feţe...ambele fără valoare? Mai vrei?

- ...

- Că oricât de mult te-ai căca pe tine, tot la mine ajungi? Eşti pierdută! Personal, nu văd nici o scăpare... Poate doar ... Ce zici de un târg? Având în vedere că tot JOS o să ajungi, îţi propun o soluţie: dă-mi sufletul tău şi te fac fericită până când... ne vom întâlni din nou! Hm? Ce zici?


...aplauze şi aşteptare....

10 iun. 2009

Ce să mai spun? Se îngustează orizontul şi încep ploile reci... Furtuna calmă din viaţa mea se transformă în uragan...iar eu stau în faţa ei, îmbrăcată doar în pielea mea verde şi tremur... nu de frică ci de neputinţă.
Mi-aş dori să pot schimba direcţia vântului şi a norilor... Să aduc puţin soare şi în ochiul meu...dar soarele e zgârcit şi...
Mi-e ciudă şi am obosit să fiu varianta feminină a lui Don Quijote... M-am săturat să îmi plâng de milă şi din cauza lacrimilor să nu găsesc nicio soluţie...

1 iun. 2009

De 1 Iunie...


COPILĂRIA ...această stare de beatitudine... această naivitate... acest joc...perioada fragilă, fără urât şi fără gânduri reci...
...această perioadă de iubiri necondiţionate... de nedezlipiri materne, sau paterne...
...acest timp "inubliabil"...regretat...

Suntem aşa cum ne simţim!...
Eu am opt ani!.... Şi vreau să joc "şcoala" sub privirea răbdatoare a mamei... Vreau să am în buzunar douăzeci şi cinci sau cincizeci de bani şi să îmi cumpăr o "negresă" şi un citro... Vreau să mai trag cu ochiul, de sub plapuma caldă, la teveul alb-negru....la filmul acela prea scurt...

Vreau să mă trezească mama duminica, în miros de supă bună şi cartofi prăjiţi... Să mă tragă de păr până reuşeşte să îmi prindă cele două pompoane în codiţe... Să mă mustre că nu m-am spălat pe dinţi... sau că nu mi-am făcut temele pentru luni...

Cum aş putea să fug de aceste clipe când tot ce-mi doresc e să sting lumina din anii aceştia şi să aprind stelele de atunci?


Ştiu că e târziu acum şi inima mea e obosită dar ...trebuie să o conving că are doar opt ani şi că seara pe care o simte e doar o iluzie...

30 mai 2009

Jucării fragile....


Am o inimă de jucărie... Şi-n inima asta de jucărie s-a rupt ceva... Un resort, o rotiţă...nu mai vrea să meargă... Şi nu există meşteri de inimi de jucărie...

*************************
Ieri mi-am despicat păpuşa, să văd dacă nu cumva are o inimă în plus şi pentru mine... Dar păpuşa era goală pe dinăuntru...

***************************************

Atunci, mi-am scos inima de jucărie şi am pus-o în pieptul păpuşii! Măcar ea să nu fie goală şi tristă pe dinăuntru...

**************************************************************

Azi dimineaţă am auzit un glas de inimă de jucărie:... Ma-ma.... ma-ma....

23 mai 2009

TREIZECI SI TREI (III)

Mi-ar place (să...)

01. iau Moartea în braţe şi s-o duc undeva departe... Să o închid într-un adânc, să uite lumea de ea...
02. ... clipesc de trei ori şi să nu mai existe Boală, Foamete şi nefericire în lume!!!
03. ... ştiu ce vreau de la viaţă...de la oamenii din jurul meu...
04. ... fiu frumoasă...
05. ... îmi cunosc viitorul...
06. ... ştiu să ghicesc în cafea...
07. ...trăiesc o noaptea continuă, timp de şapte zile
08. NU mai fiu tristă!
09. Pot iubi!
10. ...văd Tibet-ul
11. ...îmi placă să fac sport
12.... fii preţuit clipele care nu se mai întorc
13. ...am pielea verde...
14. ...pot distinge toate culorile şi nuanţele vieţii
15. ... fiu protagonista Parfumul-ui "Suskindian" (exceptând partea cu crima)
16. ...ştiu să-mi pictez visele...
17. ...să fiu mai calmă...
18. ...am dintii albi si uniformi...
19....îl fi cunoscut pe Rubens
20.... fiu inventatorul ciocolatei
21. port 35 la picior
22. stiu sa cant la violoncel
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.

21 mai 2009

TREIZECI SI TREI (II)

Îmi plac(e)...

01. Să beau ploaie caldă...
02. Să umblu desculţă prin iarbă udă
03. Muzica bună
04. Oamenii
05. Să contrazic...
06. Să scriu
07. Lumina de Neon
08. Să ţin copii mici (de câteva zile) în braţe...
09. Mirosul lor
10. Apusul de... Lună
11. Să ofer cadouri
12. Să îmi las unghii lungi...
13. (NON) Culoarea neagră
14. Motocicletele Harley-Davidson
15. Cartofii "noi"
16. Parfumurile care dau chef de viaţă într-o dimineaţă mohorâtă...
17. Tatuajele si piercingul
18. Să mă rad pe creştet
19. Să port cirese de luna mai pe post de cercei
20. Să (mă) sărut
21. Bocancii grei
22. Mirosul paginilor vechi
23. Apa cu parfum de fructe
24. Florile de mucegai din brânzeturi
25. Noaptea
26. Lumina data de un şemineu (vechi)
27. Chibritele
28. Balansul
29. Argintul
30. Să fumez
31. Ciorba de salată
32. Scoicile
33. Să visez

TREIZECI ŞI TREI (I)

Fără să urmez nicio invitaţie la leapşă, şi nu neapărat în ordinea aceasta...
Asadar... NU îmi plac(e):

01. Să merg la cinema şi să aud ronţăit de seminţe...
02. Să am legături, de nicio natură, cu oameni fără simţul umorului...
03. Singurătatea...
04. Apa mudară...
05. Aspectul unei foi albe...
06. Vodka...
07. Bungee-Jumping-ul
08. Bătrâneţea...
09. Să fiu certată cu cineva...
10. Negrul de sub unghii...
11. Perioada când mă părăseşte imaginaţia...
12. Să merg la dentist...
13. Să dansez.
14. Să citesc o carte în care sunt foarte multe dialoguri...
15. Hitler
16. Să fiu iubită....
17. Vanilia, sub nicio formă
18. Să zbor cu avionul...
19. Să mă trezesc devreme
20. Că sunt nefericită...
21. Peştele...
22. Culoarea rosie...
23. Un măr frumos pe dinafară şi stricat pe dinăuntru
24. Aurul galben
25. Să văd filme cu calamităţi
26. Săptămâna în care am menstruaţie...
27. Să văd frunzele căzând
28. Neputinţa...
29. Praful de pe cărţi
30. Despărţirea (iremediabilă!) de cei dragi
31. Numărul 187
32. Cuvântul "handicapat"
33. Să fiu departe, fizic si psihic, de tot ceea ce îmi place...

19 mai 2009

Troc

Linişte, va rog! Măcar un pic de linişte... şi un colţ unde sa pot să pot plânge liniştită...aşa, vreo câţiva ani...
Apoi aş mai vrea un motiv bun să trăiesc... doar să trăiesc fiindcă dacă aş spune să fiu fericită, ar fi deja prea mult!
Cineva mă sfătuia să îmi găsesc o activitate plăcută şi să mă concentrez pe ea... Pare neverosimil că nu am aşa ceva?
Câţi dintre noi nu se simt pierduţi, în timp şi spaţiu, şi nu mai au putere să se regăsească? Câţi, oare, dintre semenii mei au uitat să zâmbească şi câtora dintre ei, micile bucurii cotidiene nu li se mai par motive bune pentru a fi fericit?

... Sunt pierdută şi mi-aş da viaţa să mă regăsesc...

15 mai 2009

Placebo!


Când sună telefonul, mă aştept să fie părintele meu drag şi când, repede, realizez că este imposibil, mă întristez şi mă golesc de orice sentiment uman (bun)...
Noroc cu macaraua din zare care reuşeşte să îmi mai ridice din greutate şi cu ajutorul căreia mai pot respira...
Ca posibilă terapie, mi-am vopsit ghearele în roşu... Altădată, când eram tristă, funcţiona... nu şi acum, însă!
Nu ştiu ce să mai fac iar rotiţele timpului se învârt atât de greu încât ... încât!
Azi, cerul e acoperit şi toţi îngerii în doliu. Azi cerul plânge lacrimi mari de gheaţă. Şi ieri a plâns... Nu mult dar ştiu că o face pentru mine...

Aş vrea să pot să plâng sau măcar să urlu....să mă golesc de toată această sfârşire!

3 mai 2009

De unde-atâtea lacrimi?

Cine are morţi de îngropat (în România), mai bine să îi vândă... Serios şi fără nicio glumă...
Pe lângă durerea de necuprins în cuvinte pe care am avut-o când părintele meu a fost găsit mort şi intrat în putrefacţie în casă, necesitând interveţia Procuraturii, a Poliţiei şi a SMURD-ului, am fost supusă şi celor mai umilitoare şi de neconceput experienţe...
În noaptea descoperirii lui, Procuratura a luat legătura cu o firmă de Pompe Funebre... Nu ştiu, poate au contract cu această firmă însă ...cioclii nu se dezmint. Trebuie să fii inuman să ai o astfel de meserie şi m-am convins că cei care o prestează aşa şi sunt...
"Domnul" de la Pompele Funebre, cu care am vorbit la telefon (eu fiind departe), era vesel şi săltăreţ şi îmi propunea costume Armani pentru decedat precum si sicrie la 35 de milioane lei vechi... că deh, doar sunt plecată "afară"...Mi-a spus că se ocupă el de tot, dacă eu vreau... şi eu să îi plătesc lui, la sfârşit...
Da, eu am vrut şi am întrebat cât mă costă...aşa, să îmi fac o idee... Şi el mi-a spus că nu îmi poate da o sumă însă să nu îmi fac griji, îmi va da chitanţele de peste tot unde el a plătit... că el nu vrea să se îmbogăţească pe seama mea.... nuuuu.... Dar că toate instituţiile care s-au deplasat costă, singura Poliţia care vine "moaca"...
Acest domn, care se întindea la discuţii interminabile pe celular, pe banii mei, avea pretenţia de om şcolit în Londra şi care "ştie cum e afară că doar şi el a umblat!"...
Şi tot acest domn credea că a dat de o căpşunăreasă, probabil, fiindcă după ce am vorbit cu Dr. Arafat de la SMURD (căruia îi mulţumesc pentru sprijinul acordat şi pentru bunătatea lui), şi după ce i-am spus că SMURD-ul intervine gratuit în astfel de situaţii (Dr Arafat m-a asigurat în vreo nouă e-mailuri că este imposibil să plătesc intervenţia SMURD-ului şi a vrut chiar Domnia Sa să telefoneze acestei firme să se asigure că numele SMURD nu este implicat în vreo farsă), a avut neobrăzarea, nesimţirea şi tupeul de a-mi spune că EU nu am înţeles bine... El, Domnul, zicea de fapt despre taxele şi mitele pe care el a trebuit să le plătească... Mda...
Îl las pe Domnul Cioclu la o parte câteva minute pentru o altă poveste, cu o altă Mafia: cea a locurilor de veci.
Ajunsă de la Aeroport,vineri dupa amiaza, nici nu am avut timp să intru în casă. Trebuia să merg la Administraţia Cimitirelor să plătesc nu ştiu ce... Acolo închideau la ora 15, e weekend şi morţii pot să aştepte...aşa că am sărit într-un taxi şi am galopat. Domnul Cioclu era şi el acolo, mă aştepta. De ce? Să îi plătesc. Aşa, în plină stradă, pe capota maşinii? Păi da, că el nu are timp.... El trebuie să alerge să mă rezolve cu înmormîntarea... Ah, dar până nu uită: la cheltuieli se mai adaugă o cruce, un maieu, chiloţi, şosete, pantofi... Păi maieul şi chiloţii care i-a dat familia ce aveau? Erau murdari, zice el compătimindu-mă. Era să facă mătuşă-mea infarct când a auzit! (ea îi dăduse hainele pentru decedat şi nu era cu putinţă să fie aşa...) Buuun... Îl întreb: De ce nu mi-aţi spus la telefon de aceste cheltuieli suplimentare? (în virtutea nervilor, am adăugat un pizda mă-sii) El m-a făcut isterică şi a zis că lasă de la el un milion de lei vechi numai să scape de mine... I-am arătat sumele pe care mi le spusese mai devreme la telefon, unde era şi milionul in dreptul cuvîntului "altele" (care nici acum nu ştiu ce înseamnă), şi i-am spus că e ok...
Domnul era afectat de limbajul meu de mahala şi când l-am întrebat încă o dată despre costurile pe care pretindea că le-a avut, mai că nu m-a făcut proastă pe faţă spunându-mi că îmi explică a suta oară. Degeaba cercat-am a-i spune că îmi va explica şi de o mie de ori de va fi nevoie, eu vreau să înţeleg CE ANUME plătesc!? Deci: plătesc? Păi acum? Păi da... Dar serviciile lui încă nu sunt încheiate... Păi cum nu? Mortul e la capelă de dimineaţă, el mai are doar coliva să o aducă la cimitir... Mortul e la capelă de vineri dimineaţa???? Şi eu ÎNCĂ nu ştiam dacă îl îngrop sâmbătă sau duminică???????????????
Bun. Să plătesc! Factura??? Vă trebuie? Da, îmi trebuie? Dar de ce? Dar de ce vă fute grija? Iaca-mi trebuie... Să recuperez un milion de euro de acolo de unde stau... Nu, că nu o să recuperaţi vă spun eu, că şi eu am umblat... Dom'ne...taie-mi dracului factura aia o dată... Păi nu am factura la mine... (Venise omul să îi plătesc, în plină stradă, scorţos nevoie mare dar factură...pula!)Păi atunci vin la firmă mâine şi vă plătesc, îmi daţi factura şi gata... Păi nu aveţi încredere în mine?... No comment...
Între timp, obosită şi hăituită, îi spun că intru până la Administraţia Cimitirelor, unde un prieten şi plătise deja opt milioane vechi...taxe... taxe...taxe...
Intru acolo, prietenul mai pusese un milion. Întreb: Pentru? Tanti de după ghişeu urlă de mai să-i explodeze ochii... pentru locul de veci... că decedatul n-are! Zic: Ba are! Aia: Doamnă, dumneavoastră blablabla... nu are, i-a expirat în 2009... Înghit găluşca tristă, plătesc şi ies cu lacrimi în ochi...
Afară, Cioclul aştepta... cu factura...Îi venise, cică, un coleg şi adusese chitanţierul... Dar ştiţi că dacă vă tai chitanţă, vă adaug şi TVA-ul? Mă gândeam că la cât mi-o fi adăugat până acum...ce mai contează? ...Treizeci şi trei de milioane (32.800). Îi dau banii... iau factura... scria "servicii funerare"... ce chitanţe, ce cheltuieli defalcate, ce dovezi??? Căcat pe băţ plus o tonă de nesimţire şi imbecilitate de scorţos "umblat prin lume"...
A doua zi m-a sunat să îi mai dau trei milioane... că în virtutea inerţiei, cică, nu îi dădusem toţi banii... I-am dat, ce era să fac? Eram în curtea bisericii, aşteptând să plătesc un popă, care nu a mai apărut.... Oricum, de plătit l-am plătit şi pe ăla (două milioane lei vechi), deşi decedatul a lucrat (şi) la biserică... Biserica... ah... altă poveste tristă!
Ziua înmormîntării... Se prăbuşea cerul pe mine... şi toate lacrimile din lume treceu prin ochii mei... Mă simţeam pustiită şi mai singură ca oricînd, deşi în jurul-mi erau toate persoanele dragi sufletului meu ....
Ca şi cum nu ar fi fost îndeajunsă durerea, apare Cioclul cu coliva... Îl rog să îmi pună ceva în sicriu, ceva ce aparţinuse decedatului...
Ah, să nu uit... Mai devreme, ducînd o coroană la sicriu, am văzut că greşiseră vârsta... Îl sun şi în întreb: Domnule, din anul cutare şi până în prezent, câţi ani sunt? El: Aaaa...păi nu aveţi o carioca acasă, că eu acum nu pot să ajung? Indignată, i-am spus că ar face bine să rezolve problema... Mă şi gândeam să scriu un articol într-un ziar local...
Revenind.... Domnul a adus coliva şi a urcat în capelă să efectueze schimbarea pe sicriu, cu o cârpă, acetonă şi carioca neagră... Dacă ştiam ce caligrafie de oligofren are, jur că scriam eu... Şi ăsta zicea că a terminat Dreptul????
A făcut şi ce l-am rugat eu, respectiv să pună câtevă lucruri ale decedatului în sicriu, dar a ieşit vomitându-şi maţele ţi explicându-mi cât de avansată e starea de putrefacţie.. Am încercat să îl opresc spunându-i că vorbeşte, totuşi, de o persoană dragă mie la care el: Da, ştiu dar dacă l-aţi fi văzut... Am fost nevoit să îi bag capul într-o pungă... altfel curgea peste tot... Eu l-am îmbălsămat bine însă... M-am întors cu curul la el, hohotind şi blestemându-l să aibă şi el parte de o înmormîntare aşisderea, cu punga-n cap!!!
A plecat! Au venit popii... Râsul plânsul... Mergem către groapă... Groapa de juma' de metru... Îi intreb pe gropari de normele de igienă... ei zic că nu se poate săpa mai adânc, că-i beton... apoi îmi cer bani... bani imi cere şi un tâmpit care "a purtat crucea, a tras clopotele şi a facut curat în capelă"... Îi zic: Cât? El: 1 leu... Nu înţeleg...100.000 vechi? Da, zice. Nu, scuze... 50. 50, ce? 500.000 vechi? Da, zice... Visez, zic... Păi am plătit ieri opt milioane pentru asta... Da, dar eu nu aparţin de ei... Dar tu cine eşti, atunci? Îmi dai o chitanţă, ceva? Nu...Păi atunci? Păi daţi-mi cât vreţi... I-am dat... nici acum nu ştiu pentru ce?!?
...
În sfârşit acasă... o casă pustiită, cândva plină de amintiri frumoase însă acum încărcată de tristeţe... Tăcere... fiindcă cel responsabil cu făcutul sendvicilor si al cafelei nu mai era acolo... Plantele frumoase îmi aminteau de el... şi veşnicul lui pull-over, lăsat pe pat... aşa ca într-o aşteptare mică...până se întoarce el de la baie...Pachetul pe care îl făcuse, să mi-l trimită de Paşte...încă îl aştepta, neterminat... Micile lui ţigări şi toate brichetele veşnic goale... Doamne.... cât de nedrept poţi fii!!!
.....

M-am aşezat cu prietana mea, să ne uităm prin actele defunctului... Nu am fost surprinsă cînd am găsit chitanţă pentru plata locului de veci... Ştiam că omuleţul meu nu vroia să fie povară şi că lăsase totul în regulă....
Luni, Administraţia Cimitirelor... Aceeaşi isterică de după ghişeu...Îi arăt chitanţa.... Ce se poate face? Vreau banii înapoi? Mă simţeam ruşinată... Nu, nu îi vreau ... vreau o prelungire a perioadei de plată (se plăteşte o dată pentru şapte ani) deci să beneficiez de 14 ani plătiţi în avans... Nu se poate decât să vă recuperaţi banii dar haideţi un pic afară să vă explic... Şi îmi explică: Eu vreau să vă ajut, aşa ca de la om - la om... lasaţi-i dracului de bani, ce un milion v-a făcut?, că-s numai complicaţii şi până îi recuperaţi...
Mi-a sărit mucul!!! Aveţi un şef? Vreau să vorbesc cu el! Isterica s-a bosumflat... Da, avea un şef...care părea de treabă însă şi el era derutat de complexitatea situaţiei... Ca să vorbesc cu şeful, am aşteptat 15 minute fiindcă vorbea la telefon despre cât costă zugrăvitul scărilor la bloc? Câââât? 1500 euro? De apartament? Imposibil! Da, te rog, interesează-te dacă e legal să ceară atât, te rog.... ok... merci... Da? Dumneavoastră? În ce problemă?
(...)

Ultima săptămână petrecută în România a fost un continuu teatru al absurdului... Şansa mea de a nu-mi pierde minţile şi de a nu claca a fost faptul că am avut prietenii lângă mine... Prieteni care, ÎNCĂ O DATĂ, nu s-au dezminţit şi care au venit să plângă alături de mine dispariţia celui care pentru mine a fost mai mult decât însăşi viaţa. De fapt, care încă mai este: dragul meu TETE! Îmi lipseşti îngrozitor iar trecerea ta bruscă în nefiinţă m-a dezechilibrat complet!!!!

Orice entitate ar exista acolo sus, TETE, să aibe grijă şi de tine! Soare şi Lumină să fii!!! Să mă aştepţi şi pe mine, să strălucim împreună într-o zi!!!

14 apr. 2009

Rezolvarea crizei...

Acest text mi-a parvenit pe mail... Mi s-a parut destul de interesant, cat sa il impartasesc! :)


E august, un mic oras pe malul marii ..., in plin sezon, ploua torential de citeva zile, orasul arata de parca ar fi parasit.
Toti au datorii si traiesc din credite.

Din fericire vine un rus bogat la un mic hotel cochet. Vrea o camera.
Pune o bancnota de 100$ pe masa receptionerului si se duce sa vada camerele.
Seful hotelului ia repede bancnota si se duce repede sa plateasca
datoriile la macelar.
Acesta ia bancnota si se duce repede sa-si plateasca datoria la
crescatorul de porci.
Acesta la rândul lui se grabeste sa-si plateasca datoriile la cel ce-i
livreaza furaje pt. porci.
Cel cu furajele insfaca bancnota si alearga la prostituata pe care nu
o mai platise demult. In timpurile astea de criza pina si ea ofera
servicii pe datorie!
Prostituata ia bancnota in mina si se grabeste spre hotel, unde fusese
cu clientii ultimele dati si unde ramasese datoare.

In acest moment coboara rusul, dupa ce a inspectat camerele, spune ca
nici o camera nu-i place, isi ia bancnota si paraseste orasul.

Nimeni nu a cistigat ceva, insa intregul oras traieste acum fara
datorii si priveste optimist in viitor!

12 apr. 2009

Prilej de bucurie...

Pe data de 10.04.2009 a născut o foarte bună prietenă de-a mea... prilej cu care mi-am adus aminte că mi-aş mai dori un copil...
Şi tot cu aceată ocazia mi-am reamintit ce părere aveam eu despre copii , cu nici mai puţin de cinci ani în urmă: de ce să fac? ce să le ofer? ce le oferă lumea asta? dacă rămân să îi cresc singură?
Paranoia sau, cred că mulţi gândesc aşa...

5 apr. 2009

Azi

Azi sunt mai aproape de cer. Stau la etajul trei iar dacă întind mâna pot să culeg nori! Pot să-mi şi fac coroniţă din ei, dacă vreau... Nori mari... pufoşi... precum vata de zahăr...
Aşa cum am simţit mereu, a răsărit soarele şi pe strada mea!

Asta scriam eu în data de 05.04.2009... Ce amarnică iluzie... Câtă nedreptate în ceruri!!!

27 mar. 2009

Lacrimi


Să plângi pe o bucată de cer,
Să plângi pentru un colţ de stea,
Să plângi pentru că ochiul tău aşa vrea.

Să plângi pentru cei ce-au fost,
Să plângi pentru ne-născuţi,
Să-i plângi pe cei ce poţi să-i uiţi…

Să plângi încontinuu,
Să plângi liniştit,
Să plângi fără a-ţi fi amintit.

Din nou să plângi,
Şi iar, şi iar..
Dar lacrima să-ţi fie în zadar…

Să plângi. Atât. Să plângi…
Până când, plângând,
Să nu mai poţi să plângi…

25 mar. 2009

O dimineaţă de căcat

Dimineaţă rece ...de primăvară... suflet săltăreţ însă neputinţa de a fii fericită e prezentă în egală măsură. Entuziasmul meu de săptămâna trecută a pălit şi încep din nou să-mi sfâşii neuronul cu tot felul de căcaturi. Lumea începe să mă strîngă, precum un pantof nou, iar păsările ce-mi ciugulesc porii mă irită la maxim!
Nicicând nemulţumirea mea nu a avut o cotă mai mare şi mă întreb adeseori ce dracu vreau eu de la viaţa asta? Am TOT ce şi-ar putea dori un om (normal!), dar evident nu îmi ajunge! Nu ştiu ce vreau şi nici în ce direcţie să caut!
Întotdeauna am considerat că ăsta nu e timpul meu, că ar fi trebuit să mă nasc altcândva, nu ştiu când, însă cu certitudine NU în secolul ăsta!
Vreau să simt, vreau să fiu fericită şi mai ales vreau să ştiu ce vreau!

22 mar. 2009

Final Countdown....

Azi-noapte, în salonul meu, am ucis un om! Cu o foarfecă...chirurgicală...
Poliţia nu s-a obosit să întrebe nimic... Pur si simplu am fost condamnată la moarte...

""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""

Omul se năpustise în salon, în miezul nopţii, cu un topor în mână.... ce era să fac? L-am cotra-carat cu un scaun şi i-am înfipt foarfeca în jugulară. Dacă nu aş fi procedat aşa, atât eu, cât şi colega mea de salon am fi fost moarte... aşa, însă, măcar ea va trăi...

"""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""

Dimineaţă...ultimele ţigări, ultima cafea.... casca şi....trei...doi...u...

19 mar. 2009

Resurection of the feelings

E fascinant cum poate reînvia un cord după un şoc carnal! Capacitatea lui de a reînvăţa primii paşi ... ABC-ul iubirii... Speranţele pe care şi le fabrică şi întreţine...Lumina pe care...

POT IUBI DIN NOU?!?

5 mar. 2009

Inner Self!


Cu ce să încep? Cu evenimentul rău? Cu cel şi mai rău?
Fost-am la endoscopie! Lumeeeeeeeeee... lumeeee.... Ştiu că sunt lucruri mai rele decât o endoscopie dar... nu mă puteam imagina în postura de animal grohăitor... până în dimineaţa asta...

DOC: - Aveţi două posibilităţi: anestezie locală, ceea ce înseamnă un spray uşor paralizant sau anestezie generală, la venă, ceea ce înseamnă că veţi face un pic nani, aici, în spital...
EU: (vitează nevoie mare) Vreau locală, dom' doctor... că eu cu acele nu mă împac!
Docul încuviinţă din cap foarte sec şi mă lăsă pe mâna doamnei asistente.

Moment ante-endoscopic: DOC: Cum se face că nu vorbiţi germana? EU: Concurs de împrejurări... DOC: Ştiţi, doar prin exerciţiu vorbit puteţi învăţa mai repede...Dar unde locuiţi? EU: În satul X...comunitate mică, ştiţi, oamenii nu-s prea vorbăreţi...
Unde până înainte de acest mic dialog, era jovial şi săltăreţ... după... s-a transformat într-un nene mare şi rău... profesionist dar glacial şi neîndurător...

La polul opus, asistenta, o mărunţică zâmbăreaţă, nevorbitoare de italiană, franceză, engleză, sârbă (eu altceva nu ştiu!), decât "Um pic".... mi-a explicat cum a putut săraca în ce constă şi cum se va desfăşura endo...M-a reasigurat:"Durează doar şapte minute şi nu doare!"
Ok... asta a zis ea...

Când a intrat măreţul aisberg şi a înşfăcat tubul de endo...am dat în ...gălbenare! M-am aşezat într-o dungă, ha!, dunga stângă, am strâns în dinţi "un dop prevăzut c-o gaură pentru tub" şi ....am căscat ochii la monitorul din faţa mea... unde am făcut cunoştinţă cu mine... pe dinăuntru!

Şi... a început să bage tubul... întâi, uşor, atent, delicat.... apoi mai tare, mai brusc, mai brutal... Mă durea de mă căcam pe mine dar încercam să îmi imaginez o partidă de sex cu DOC, în ritmul tubului! Mi-au dat lacrimile căci nu puteam să râd decât cu ochii...
Apogeul a fost atunci când a început o mişcare de du-te-vino înăuntrul meu, mă rog, al stomacului meu.... Atunci, am crezut că am să colapsez... Orgasmul sadicului!!!

DOC: RESPIRĂ, DOAMNĂ, RESPIRĂ!...

Această replică va rămâne în analele Abrei... Asta, ciupitura (biopsie) de stomac şi aerul ieşind din mine în rafale de râgâituri...
Alte lacrimi... de jenă... Nimeni nu s-a obosit să îmi spună dacă era normală, sau nu, acea tornadă grohăitoare...nici măcar asistenta care îmi ştergea balele şi mă mângâia tandru pe păr...
Mi-am revenit repede imaginându-mi-o pe Angelina Jolie, sau oricare altă femeie fatală (considerată frumoasă), în locul meu... Din ciclul: "E vedetă dar şi ea se cacă!"...

Cele 7(0!) minute au trecut şi au lăsat în urmă un esofag umflat.... o limbă amorţită... un gust amar în gură dar... şi satisfacţia unei introspecţii!

25 feb. 2009

Aberaţii de Februarie


Lumea. Lumea mă strânge într-un corset... atât de tare, încât mi se amestecă gândurile. Mă simt ca o Marie-Antoinette aparţinând plebei... Râd şi plâng de trăirile mele...
Mi-aş dori să pot fii intelectuală, calculată, rece... brunetă...
Mi-aş dori să nu am atîtea fire albe şi oamenii să mă placă pentru ceea ce sunt, aşa cum sunt...
Aş vrea ca toate lacrimile din lume să se strîngă în gradina mea: un râu folositor..."udător" al celor mai frumoase flori...
Aş mai vrea să mă pot îndrăgosti... să trăiesc "ceva" special... să nu mă sting în anonimat...
Am nevoie de un... "coup de foudre", să mă pot trezi, să mai pot un pic trăi...

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000


De azi într-o săptămână, voi fi singură, într-o cameră albă...poate cu vedere spre muntele înzăpezit... Mă voi simţi mai singură şi mai nesigură pe mine ca niciodată... Va fi încă un examen prin care voi fi obligată să trec...
Am câţiva prieteni care vor fi alături de mine.... cu gândul ... şi le mulţumesc... Prietenii...
În urmă cu câţiva ani, cineva, foarte drag mie, îmi spunea că nu toate cunoştinţele mele îmi sunt şi prieteni... La momentul acela, nu am crezut. Nu am crezut până acum patru ani, când m-am îndepărtat de viaţa mea ...şi... am văzut cu ce am rămas... Am rămas doar cu o fărâmă de trecut...

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000

Acum am chef să îmi port pielea verde... să mă ascund de lume şi de tot... să-mi ling rănile, în întuneric. Să îmi înfrunt temerile, eşecurile şi toate celelalte căcaturi de una singură, ca de obicei... Ca de obicei, de când nu mai e mama... Înainte... era altceva!
Mi-ar fi plăcut să mai fi zăbovit pe aici, doar atât cât să-mi spună: "Ţi-am zis eu...!"... Da... Îngerul meu...înlocuit de unul mai mic, ne-experimentat, cu aripi încă fragile..care nu îmi poate da încă ceea ce îmi lipseşte...

0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000

M-am pocnit cu bagheta magică în cap şi... I'm vanish... roza!

21 feb. 2009

Darkness - George Gordon Byron

I had a dream, which was not all a dream.
The bright sun was extinguish'd, and the stars
Did wander darkling in the eternal space,
Rayless, and pathless, and the icy earth
Swung blind and blackening in the moonless air;
Morn came and went—and came, and brought no day,
And men forgot their passions in the dread
Of this their desolation; and all hearts
Were chill'd into a selfish prayer for light:
And they did live by watchfires—and the thrones,
The palaces of crowned kings—the huts,
The habitations of all things which dwell,
Were burnt for beacons; cities were consum'd,
And men were gather'd round their blazing homes
To look once more into each other's face;
Happy were those who dwelt within the eye
Of the volcanos, and their mountain-torch:
A fearful hope was all the world contain'd;
Forests were set on fire—but hour by hour
They fell and faded—and the crackling trunks
Extinguish'd with a crash—and all was black.
The brows of men by the despairing light
Wore an unearthly aspect, as by fits
The flashes fell upon them; some lay down
And hid their eyes and wept; and some did rest
Their chins upon their clenched hands, and smil'd;
And others hurried to and fro, and fed
Their funeral piles with fuel, and look'd up
With mad disquietude on the dull sky,
The pall of a past world; and then again
With curses cast them down upon the dust,
And gnash'd their teeth and howl'd: the wild birds shriek'd
And, terrified, did flutter on the ground,
And flap their useless wings; the wildest brutes
Came tame and tremulous; and vipers crawl'd
And twin'd themselves among the multitude,
Hissing, but stingless—they were slain for food.
And War, which for a moment was no more,
Did glut himself again: a meal was bought
With blood, and each sate sullenly apart
Gorging himself in gloom: no love was left;
All earth was but one thought—and that was death
Immediate and inglorious; and the pang
Of famine fed upon all entrails—men
Died, and their bones were tombless as their flesh;
The meagre by the meagre were devour'd,
Even dogs assail'd their masters, all save one,
And he was faithful to a corse, and kept
The birds and beasts and famish'd men at bay,
Till hunger clung them, or the dropping dead
Lur'd their lank jaws; himself sought out no food,
But with a piteous and perpetual moan,
And a quick desolate cry, licking the hand
Which answer'd not with a caress—he died.
The crowd was famish'd by degrees; but two
Of an enormous city did survive,
And they were enemies: they met beside
The dying embers of an altar-place
Where had been heap'd a mass of holy things
For an unholy usage; they rak'd up,
And shivering scrap'd with their cold skeleton hands
The feeble ashes, and their feeble breath
Blew for a little life, and made a flame
Which was a mockery; then they lifted up
Their eyes as it grew lighter, and beheld
Each other's aspects—saw, and shriek'd, and died—
Even of their mutual hideousness they died,
Unknowing who he was upon whose brow
Famine had written Fiend. The world was void,
The populous and the powerful was a lump,
Seasonless, herbless, treeless, manless, lifeless—
A lump of death—a chaos of hard clay.
The rivers, lakes and ocean all stood still,
And nothing stirr'd within their silent depths;
Ships sailorless lay rotting on the sea,
And their masts fell down piecemeal: as they dropp'd
They slept on the abyss without a surge—
The waves were dead; the tides were in their grave,
The moon, their mistress, had expir'd before;
The winds were wither'd in the stagnant air,
And the clouds perish'd; Darkness had no need
Of aid from them—She was the Universe.

Vis de Mai (an de graţie 2002)


Nu ştiu cum am ajuns acolo dar ştiu ca eram urmărită; plutea în aer o stranie senzaţie de sfârşit al lumii şi chiar aşa şi era, după cum aveam să aflu mai târziu…
Mă aflam într-o cafenea: trebuia sa îi aduc lui Ovidiu cărţile demult promise… Cafeneaua parcă avea geamuri fumurii… eram cu prietenii la o masă iar Ovidiu când era înăuntru, când era afară însă nu mă băga în seamă deşi mă studia atent… parcă i-am spus ceva de cărţi dar nu părea interesat. Vroia mai degrabă să plecăm undeva dar nu îmi dădeam seama unde. Aveam senzaţia că am în faţa mea un câine ce presimte un cutremur.
Deodată, uşile de la cafenea s-au deschis şi înăuntru a năvălit vestea că „au venit”… nu ştiam cine sunt „ei” dar eram dureros de conştientă că după mine „au venit”…
Alergam în neştire de câteva minute bune când, trebuind să traversez o stradă, i-am văzut:
erau fără gen dar ştiam că sunt împărţiţi în două categorii – ei şi ele; aveau parul foarte lung, le atârna pe şosea şi era vopsit în diferite culori. Rase pe margini, craniile lor aveau o formă ciudată, care le-o conferea coama ridicată precum o creastă de iguană. Feţele lor erau ascunse sub un machiaj ciudat de genul celor de la Kiss iar îmbrăcămintea era de asemenea ciudată; fâşii de piele neagră le acopereau pe alocuri corpurile, lăsând dezvelite tocmai acele părţi despre care eu ştiam că ar trebui ascunse. Aveau arme şi se ascundeau îndărătul maşinăriilor cu care au venit – ciudate autovehicule necunoscute mie şi totuşi, din câte am citit îmi puteam da seama că se aflau la limita prototipului tab-motocicletă-camion.
Ca prin minune, am reuşit să scap – după o cursă infernală – refugiindu-mă în curtea unei case cu etaj. Îmi părea imensă: parcă aş fi avut trei ani şi priveam totul cu ochi de copil. La radio nu se mai prindea decât un post – X-canal. Pe acest post, vocea terifiantă a unui speaker anunţa că ne-au invadat „ei” şi că nu mai avem nici o scăpare. Încă nu aflasem cine sunt dar ceea ce mi se părea important era că „ei” ştiau de casa unde mă aflam; ştiau că acolo se adăposteşte „Rezistenţa”, „Rebelii” şi aveau liste cu „noi”. În curând aveau să vină…
Nu puteam să fac nimic, eram îngrozitor de speriată. Mă crispasem şi aveam nevoie de feţe cunoscute. Ca prin ceaţă şi pentru un moment l-am zărit pe Ovidiu. Zâmbea ciudat…. avea ceva din „ei” dar refuzam să cred că… Cineva m-a prins de mână: „Ceau!” „Ceau!” am răspuns, faţa fiindu-mi cunoscută şi nu chiar. Au venit mai mulţi. Ştiam că îi cunosc dar nu îi cunoşteam. Am vorbit ceva despre Coca-Cola, încercând să fac glume obscene. Stăteam pe casa scărilor. O voce din spatele meu: „Always Coca-Cola – tampoane lichide” şi apoi traducerea glumei în germană. Nici nu ştiu cum de brusc cunoşteam această limbă şi încă alte şapte, cum aveam să constat mai târziu. Nu a fost nevoie să mă întorc. A trecut EL, cu mătuşa, sora şi bunica lui, pe lângă mine… Era ciudat. Mi s-a spus că e neamţ. Nu i-am reţinut numele dar faţa lui… şi ochii… Nu am văzut albastru mai limpede. Nu îmi plac blonzii dar el… avea un păr de culoarea câmpiilor de grâu şi era modern: avea rasta! A trecut dar privirea i-a rămas la mine. Mi-a zâmbit şi mi-a spus ceva ce nu am înţeles: „O să fii a mea, mai târziu!” O clipă am avut certitudinea că numele lui era cel al unui înger din Infern. Mi-a trecut… a dispărut şi el după o coloană de scări…
Mă despart de cunoscuţii necunoscuţi care începuseră de la un moment dat să vorbească celtica, arabă şi parcă mayaşă. Nu ştiu cum dracu ştiam eu dialectele sau … dar îi înţelegeam şi ştiam ce vorbeau: mărunţişuri, despre lucruri neesenţiale.
Nu mă pot opri să nu mă gândesc la ai mei. Îşi fac griji, săracii! Nu am venit acasă de trei zile, nu am haine la mine…ei mai trăiesc? Ştiam că „ei” nu se vor atinge de ai mei… sunt prea bătrâni ca să aibă nevoie de ei…dar totuşi…Mama…şi Tete…sunt ai mei. Încă nu pot renunţa la ei! Nu vreau! Şi NU din cauza „LOR”. Plâng, mă sufoc, nu pot să plâng…

Cineva mă strigă. Sunt chemată la telefon exact la etajul Îngerului Rasta, dar nu la el.
Mi se dă o fustă. Mi-o fi bună? Îmi este, dar e roz… mai am pretenţii? Sigur că nu… nu mai e loc de aşa ceva, miros prea tare a transpiraţie şi a urină… dacă mi s-ar găsi şi un tricou, o pereche de chiloţi… oh, fir-ar să fie! De ce trebuie să fiu femeie? Aş mai vrea şi nişte bocanci… şi nu mă simt bine în fustă şi… băga-mi-aş… Pe de o parte, mă amuzam teribil dându-mi seama de cât de aproape mi-e sfârşitul şi ce probleme existenţiale aveam eu…
Noianul meu de gânduri s-a spulberat. Nu eram chemată la telefon. Eram chemată să dau un telefon. „Şeful” aflase despre mine şi vroia să vin în rândurile „Rebelilor”, vroia să îmi fie bine şi să îmi anunţ familia. Acela era singurul telefon neurmărit de „ei”. Ok, cine era şeful? Nu se poate! Rasta??? Hm, ciudat… În fine, am dat telefonul… a răspuns Mama… era speriată.
„Unde eşti?”
„Sunt bine, Mama!”
„Dar unde eşti?”
„Nu pot, mama…telefonul…”
Mi s-a făcut semn discret că nu pot spune nimic în privinţa asta…
„Mama, nu pot să vorbesc mult. Fă-mi te rog un bagaj: câteva pull-overe, nişte blugi, bocancii, şi arma!”
„Care arma? Doar nu vrei…”
„Mama, nu acum! Te rog! Nu e o problemă de ce vreau sau ce e etic! Fă ce-ţi spun şi la noapte am să trec pe acasă câteva minute… S-ar putea să fie ultima oară când ne vedem… Nu… Mama, nu plânge, o să fie ok… Mama… Mama…”
Doamna la care eram în casă a închis telefonul. Atât era nedepistabil: trei minute!
„Ok! am zis. Aşadar, la noapte?”
„Da… o să vină şi Rasta cu tine!”
„Cum, aşa îl cheamă?”
Doamna mi-a zâmbit uşor; avea ochi de pisică. Mi-a oferit-o pe fiica ei drept cadou; urma să mă ajute să mă pregătesc mental şi fizic pentru ceea ce avea să urmeze… fiica ei era Zeta şi avea ochi de lup… Ciudat, nu puteam să îi deosebesc dar ştiam… Zeta mi-a spus că mă aşteaptă Rasta. Am ieşit pe o uşă pentru a intra pe o alta – de lumină. Rasta mă aştepta pe un coridor în spirală… Printre fâşii de oglinzi vedeam chipul lui Ovidiu… Râdea şi avea aceeaşi expresie ca „ei”… Nu, nu.
„Credeai că scapi?” vocea lui suna blând
„De unde ştiţi voi că eu ştiu cum te numeşti? De ce te numeşti aşa cum vreau eu?”
„Pentru că eu ţi-am fost dat şi cu mine ai să rămâi… „
„Bine dar eu îl iubesc pe…”
„El sunt eu! Hai, o să îţi explic pe drum!” Şi am plecat.
Am coborât câteva sute de trepte parcă şi am ajuns în noapte. Aceleaşi maşinării ale lor aşteptau, pândind să apărem. Noi eram invizibili şi ne-am strecurat pe sub câteva maşini dar acestea au pornit şi lumina farurilor ne-a făcut vizibili. Am luat-o la goană. Simţeam că mă sufoc; fugeam haotic. L-am pierdut pe Rasta! Vârtejuri, timp în spirală, colaps şi iată-mă acasă.
Mama făcuse bagajul, Tete o liniştea iar pe jilţ aştepta nimeni altul decât… Rasta… Îmi adusese cadou un tablou, cu … Ovidiu… nu mai înţele… am leşinat.
M-am trezit alergând în aceeaşi spirală, în aceeaşi noapte, cu arma în mână, spre locul Refugiului… Ovidiu m-a prins de mână… am scăpat cristalul care s-a spart sfârâind.
M-am trezit fiindcă suna ceasul!

20 feb. 2009

19 Februarie 2009


Ieri, am visat cu şi despre cercei... cercei mici, dintr-un material ciudat şi necunoscut mie... Cercei magici pe care i-am daruit Sashei, de ziua ei ... A fost ieri...
Şi mi-am amintit de ce ...
De ce ma trezesc în fiecare zi şi viaţa merge înainte, indiferent de calitatea ei?
De ce, când sufăr, mi-e de ajuns să văd un surâs ?
De ce visez la o lume bună şi frumoasă?
De ce mă topesc atunci cand aud Je t'aime?
De ce imi place culoarea verde?
De ce am ajuns să mănânc peşte?
De ce cuvântul "deghizat" îmi provoacă fericire?
De ce ÎNCĂ mai sper la bine şi frumos?
De ce NU mai îmi place liniştea?
De ce ma simt împlinită?

... o mie de întrebări - un singur răspuns: SASHA TPB

Te iubesc!

18 feb. 2009

...


Cea mai bună cameră a sufletului meu e închiriată unor demoni gălăgiosi… Sunt nişte chiriaşi tare nesuferiţi… mereu dărâmă zidurile sau bat cuie inutile… fac atât zgomot încât îi dau afară cel puţin o dată pe lună… şi ei revin, umili, şi-şi cer iertare… iar eu mă las înduplecată…iar şi iar ... o luăm de la capăt... Ultima dată, şeful lor, Groffnovt s-a îmbătat atât de tare, încât a lăsat gazul deschis...De aici – o explozie de melancolie… Am crezut că ....mor… Camera albastră a sufletului meu s-a făcut scrum… Nici acum nu ştiu unde am să găsesc aceeaşi culoare, pentru a o renova…
Altădată, Darbeeveh, cel mai mic dintre demoni, a spart fereastra mare şi atâta ploaie a intrat în cameră, încât am plâns o săptămână încontinuu...Nu se opresc niciodată!
Nici nu mai ţin minte cine mi i-a recomandat…parcă fiul cel mic al Doamnei care locuieşte în mansarda gândului meu…

14 feb. 2009

Abracadabra

Un buchet de trandafiri negri, ofiliţi, şi toate gândurile mele, închise într-o cutie de ciocolată în formă de inimă...îmi amintesc de ... cer. Cerul meu de altădată. Mă simt bătrână... îmbătrânită...câteodată..
Am să te arunc ca pe un zar şi am să aprind luna cu tine… De-ar putea ea să îţi spună cât de mult aş vrea să te iubesc…şi cât de mult nu pot…
Luna ştie despre noi… ştie cât de mult alergam prin ploaie şi cât de tare ni se topeau aripile, de fiecare dată când ne apropiam de soare…Văd asta în privirea ei, de fiecare dată când ne întâlnim…Ştie…
Eu...am venit doar să îţi spun că am să plec.. departe… pe mare sau în cer…încă nu m-am decis...
Viteza cu care sufletul meu îmi schimbă direcţia mă înnebuneşte….Mă doare şi mi se albăstreşte aura de atâta alergatură... Şi mă enervează la culme că nu pot să nu îl ascult.... Îl urmez mereu ceea ce îmi răneşte orgoliul...
Sunt obosită... mult prea obo.... să mai cred în zâne şi sărbători create de oameni pentru a-şi aminti să simtă!
Mult prea obosită să mai elucubrez... Mă duc să-mi cumpăr bilet!

13 feb. 2009

Albastru lamentabil

Azi am văzut nişte poze cu un pui de om bolnav. O fetiţă - Ştefania...căreia medicii i-au pus diagnostic aşa:

"VENTRICUL DREPT CU DUBLA CALE DE IESIRE
D-TRANSPOZITIA DE VASE MARI
ATREZIE PULMONARA VALVULARA
HIPLOPAZIE DE ARTERA PULMONARA
DEFECT SEPTAL ATRIAL TIP OSTIUM SECUNDUM
DEFECT SEPTAL VENTRICULAR TIP INELT
CANAL ARTERIAL PERSISITENT."

Mă uitam la pozele alea plângând şi dându-mi seama, a câta oară?, cât de neputincioşi suntem. Şi iar am început un război cu dumnezeu(l meu)... Mă revoltam, întrebându-l cum naiba poate să atârne viaţa unui copil de câteva hârtii, cu chipuri celebre pe ele? Şi el tăcea, ca întotdeauna!
Mi-aş dori să am bani, un sac fără fund, să nu se mai termine niciodată. Mi-aş dorii să pot ajuta cumva în cazuri de genul ăsta.
Întotdeauna ies cu sufletul şifonat din aşa ceva... Dar ce înseamnă sufletul meu şifonat în faţa suferinţei acestui prunc, care se agaţă cu atâta disperare de viaţă? Care zâmbeşte şi are încredere că şi mâine va deschide ochii şi o va vedea pe mama...care îi va spune, ca de obicei, că totul va fi bine... că se va juca în curând cu ceilalţi copii.
Nici nu mai am cuvinte... Mă înec şi mai mult în inutilitatea asta de viaţă... Nimic nu merge cum ar trebui... Copii care mor, războaie inutile... atâta ură...preocupare pentru câştig...
Nimeni nu mai simte? Nimeni nu mai are nevoie de sentimente precum dragostea, compasiunea?
Da, Vineri 13 şi nici o legătură cu copiii care mor... Ei mor în fiecare zi şi nu le pasă de e vineri sau verde...de-i 13 sau orice alt bob de nisip dintr-o clepsidră...care se sparge.... doar pentru ei!...

12 feb. 2009

Déjeuner du matin - Jacques Prévert


Il a mis le café
Dans la tasse
Il a mis le lait
Dans la tasse de café
Il a mis le sucre
Dans le café au lait
Avec la petite cuiller
Il a tourné
Il a bu le café au lait
Et il a reposé la tasse
Sans me parler
Il a allumé
Une cigarette
Il a fait des ronds
Avec la fumée
Il a mis les cendres
Dans le cendrier
Sans me parler
Sans me regarder
Il s'est levé
Il a mis
Son chapeau sur sa tête
Il a mis
Son manteau de pluie
Parce qu'il pleuvait
Et il est parti
Sous la pluie
Sans une parole
Sans me regarder
Et moi j'ai pris
Ma tête dans ma main
Et j'ai pleuré.

8 feb. 2009

Enigmă



E roşu peste tot…prea mult!
Şi ochiul meu se-ntunecă...
O văd pe mama într-un colţ...
Mă cheamă. Ei m-adulmecă!

Cine sunt ei? Nu-i văd, îi simt
Ei sunt ca spuma învăluită-n ceaţă
Ei vin atunci când nu mai vrei
Când nu mai poti să te ţii de viaţă.

Aud un clopot, tot mai tare
Îmi bate-n suflet. Care suflet? Zboară!
Şi parcă simt o ultimă suflare
Aş da orice să nu mai doară.

....

De-acum, pupila mi-e senină
Nu mai mi-e frig şi mama e aproape
Nu mai regret, nu mai simt vină
Asta să-nsemne moarte?

Şi am păşit acolo-ndepărtare
E bine... e aer...e un vis...
Dar...parcă.... totuşi... întrebare:
Cine m-a ucis?

Sărutul


Discutam cu un vechi şi drag prieten despre sărut... Şi cum eram în pană de idei, mi-am zis să scriu puţin despre acest subiect... Vorbesc, evident, despre sărutul pasional, pe şi în gură...

Conform DEX-ului... am rămas perplexă:


SĂRÚT s. 1. gură, sărutare, (pop. şi fam.) pupătură, ţoc, (fam. şi în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat un sărut.) 2. sărutare, sărutat, (pop. şi fam.) pupare, pupat, pupătură, ţocăit, (Ban., Transilv. şi Maram.) ţucare, ţucat, (înv.) sărutătură. (Gata cu sărutul!)

sau...

SĂRUTÁ, sărút, vb. I. Tranz. şi refl. recipr. A (se) atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilinţă sau ca o manifestare erotică; a (se) pupa. ♢ Expr. (Tranz.) Sărut mâna, formulă de salut sau de mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. (Înv.) Sărut dreapta, formulă de salut adresată preoţilor, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. – Lat.


Acum, eu aş vorbi o ţâră de acea manifestare erotică, atât de dragă unora dintre noi - printre care mă număr, evident!, şi eu...

Gândind retrospectiv... fac eforturi şi tot nu reuşesc să îmi amintesc cum se ajungea la ţucături... Şi nu din cauză de prea multe alcooale... pur şi simplu nu îmi amintesc!

Tot ceea ce îmi vine în minte sunt şabloanele de la teveu unde camera e în slow motion şi după aceea ţoc-ţoc, moment unu după care pe repede înainte - moment doi: în pat!

Schimbul de fluide... micul orgasm, curăţarea gingiilor şi creşterea nivelului de endorfină.... pot fi definiţii mai pertinente decât ceea ce oferă DEX-ul...

Nu pot să nu mă întreb de ce sărutul este un preambul al sexului? Am citit pe undeva că în Roma antică bărbatul se apropia de femeie şi îi atingea buzele, cu buzele lui, pentru a o verifica dacă... a băut vin?!? Continuarea: dacă a băut, treceau la fapte???

Şi pentru că am vrut să văd câţi alţi debili îşi mai pun această problemă, ce e cu sărutul?, am dat cu gogu' şi... căcarea Troiei! Citiţi şi muriţi!


"2.Saruta gentil buzele partenerului tau - Incepeti sarutul cu buzele usor intredeschise. Inchideti ochii si lasati caldura buzelor unul altuia sa va preia simturile. Incearca sa nu strici romantismul primului sarut prin infigerea totala a limbii in gura partenerului/ei, pana-l/o sufoci. Joaca-te cu buzele partenerului/ei, apoi atinge-le incet cu limba. Acesta este momentul care il/o va face sa isi deschida usor gura si imaginatia fiecaruia poate sa fie pusa in practica. Evitati muscaturile agresive, puteti sa va jucati cu dintii si sa muscati usor, fara a provoca durere partenerului/ei. Daca sunteti la inceputul relatiei, nu tine cu tot diandinsul sa-i lasi urme partenerului/ei (pe obraz, pe gat etc.), sa-ti insemni "teritoriul", ca si cand ai avea deja siguranta ca l-ai cucerit si ca-ti apartine. De asemenea, evita sarutul excesiv de apasat, chiar daca pasiunea este foarte mare, partenerul/a ar putea ramane cu o durere la nivelul buzelor sau al dintilor.Daca sarutul devine asa de pasional, incat simtiti nevoia sa-ti extinzi "aria de acoperire" spre obraji, urechi sau gat, incearca totusi sa nu iti umplii parteneru/a de saliva, astfel incat, la sfarsitul "operatiunii" sa trebuiasca sa se stearga cu o batista sau servetel.

3. Adoptati o pozitie confortabila - Nu e chiar placut sa intrerupeti sarutul tocmai cand ati ajuns la punctul culminant, pentru ca tie sau partenerului/ei i-a amortit o mana sau un picior. De asemenea, nu iti strange partenerul/a in brate pana il/o sufoci, lasa-i un spatiu de miscare. "

"Un sărut reuşit trebuie să dureze! Dacă vrei să fie memorabil, sărutul trebuie să fie lung, plăcut, umed, şi foarte excitant. Ochii trebuie să-i ţii un pic între-deschişi pentru a vedea ce se întâmplă şi a savura mai bine momentul, dar nu trebuie să-i deschizi prea mult pentru că ar putea fi deranjant pentru partenerul tău. Tu trebuie să-i arăţi partenerului că îţi place cum sărută şi că savurezi fiecare mişare a limbii lui."

Dacă citeam chestia asta pe la cincisprezece ani, rebelă cum eram, sigur mă zgâiam la ţucătorul meu iar dacă făcea fenta cu limba... mă abţin!

Cam atât despre sărut că s-a tâmpit gogu' şi-mi scoate versuri de manele...

Poate am să revin cu vreo scriere mai romantică despre subject... nu de alta dar, nu vreau să-mi supăr fanii romantici...




5 feb. 2009

Frânturi...

Eu m-am îndrăgostit
El nu m-a vrut
anii au trecut
el a plecat...
el a venit...
el a vrut.
eu am acceptat.
şi-am adormit.
şi s-a sfârşit.

//////////////////////////////////////

Dacă ar fi fost să mă desăvârşesc prin durere, aş spune că sunt perfectă.
Dacă lacrimile ar măsura sufletul, aş putea trece drept "Filantropul Mileniumului"
Dacă iubirea pe care o port în suflet ar conta, aş trăi...

///////////////////////////////////////


Nimic nou sub soare: doar zâmbetu-mi amar
Nimic nou sub lună: speranţe în zadar
Nimic nou sub stele: lumină şi-adiere!?!
Nimic nou în mine: doar mai multă tăcere...

//////////////////////////////////////

Rana mea.. e de la fluturii care s-au aşezat prea mulţi în acelaş loc.
Nicio petală nu poate calma arsura lăsată de ei... Nici măcar cuvântul tău preţios...
Doar ploaia, ar putea alunga fluturii... dar eu, mă aflu în cel mai secetos anotimp al vieţii mele.

Demisie


Acest text nu îmi aparţine, l-am primit în e-mail... autor necunoscut... Textul mi-a plăcut foarte mult şi am decis să îl copiez şi aici cu unele (foarte) mici modificări, acolo unde autorul o lua un pic pe arătură cu Dumnezeu and stuff.... :)

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Subsemnatul, vă aduc la cunoştinţă hotărârea irevocabilă de a demisiona oficial din funcţia de adult pe care o deţin acum abuziv. După o analiză detaliată a situaţiei, m-am hotărât să mă retrag şi să preiau atribuţiile unui copil de şase ani, cu toate drepturile şi îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunţat cu prea mare uşurinţă.
Vreau să desenez cu cretă colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi şi importanţi spre serviciu, şi să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele şi traficul care îi
aşteaptă.
Vreau să fiu mândru de trotineta mea cea roşie, fără să mă interseze cât costă asigurarea pe anul viitor.
Vreau să cred sincer că bomboanele Tic-Tac sunt mai bune decât banii, pentru că le poţi mânca.
Vreau să stau întins la umbra unui copac, cu un pahar de limonadă în mână şi cu ochii la norii pufoşi care aleargă pe cer, întrebându-mă - cu uimire - de ce adulţii nu fac la fel?
Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viaţa era simplă. Atunci când tot ce ştiam se rezuma la cele şapte culori, cinci poezii, zece cifre şi vocea mamei care mă chema la masă când nu îmi era foame.
Vreau înapoi, atunci când nu îmi păsa de cât de puţine lucruri ştiam, pentru că nici nu ştiam cât de puţine stiam.
Vreau să cred, ca odinioară, că totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpăra cu preţul unei îngheţate la pahar.
M-am maturizat prea mult şi nici nu mai ştiu când m-am trezit mare. A fost cu siguranţă un abuz şi îmi cer iertare.
Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie şi purificări etnice, copii abuzaţi şi copii murind de foame, divorţuri, droguri în licee, prostituţie, justiţie coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, fraţi învrăjbiţi fără bani, ură, bârfă.
Am aflat despre materialism nedialectic şi mame denaturate, care îşi vand copilele de doisprezece ani unor animale cu chipuri de bărbaţi, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a întâmplat cu timpul când aveam impresia că moartea este un concept de poveste, că doar împăraţii bătrâni mor, ca să facă loc pe tron prinţilor tineri - căsătoriţi cu prinţese câştigate in urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii când mi se părea că tot ce ţi se putea întâmpla mai rău în lume era să nu fii ales în echipa lui Menica, repetentul, atunci când jucam fotbal în spatele şcolii?
Vreau să mă reîntorc la vremea când toţi copiii citeau cărţi folositoare, când muzica era neotrăvită, când televiziunea era pentru ştiri şi emisiuni de familie, fără sex explicit şi violenţă
implicită la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripeţiile echipajului "Speranţa", navigând cu "Toate pânzele sus" şi pe mama citindu-mi despre Iosif şi fraţii săi.
Ce bine era când credeam, în naivitatea mea, că toată lumea din jur este fericită deoarece eu eram fericit!

Promit solemn că, imediat ce o să-mi reiau atribuţiile de copil, o să-mi petrec după-amiezile căţărându-mă în copaci, călărind bicicleta vărului Cristi şi citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba înjghebată din ramuri şi frunze de fag, în spatele grădinii.
Îmi iau angajamentul că nu o să îmi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apă, gunoi, cablu TV şi Internet, asigurări pentru maşină, asigurări de sănătate, taxe anuale de
proprietate, credit-carduri, iarbă netăiată, computerul virusat şi faptul că maşina a început să vrea la mecanic.
Vă asigur că nu o să fiu pus în încurcătură atunci când o să fiu întrebat: "Ce-o să te faci când o să creşti mare?", deoarece acum ştiu: vreau să fiu COPIL! Gata cu plecatul la serviciu când ar
trebui să dorm şi să-l visez pe Florin Piersic - Arap Alb, gata cu ştirile despre terorişti, bombe şi căderi de avioane.
Gata cu bârfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu hernia de disc, păr grizonat, ochelari pierduţi, medicamente scumpe şi dinţi de porţelan.
Gata! Stop! Cedez! Demisionez din funcţia de ADULT! Vreau să cred în sinceritatea zâmbetelor, nobleţea vorbelor, o lume a cuvântului dat şi respectat, a dreptăţii, a păcii, a viselor împlinite, a imaginaţiei înnobilate, a îngerilor buni şi a omului drept.
Vreau să am iarăşi şase ani şi jumătate! Fiţi voi mari şi importanţi, şi ocupaţi, şi îngrijoraţi.
Eu vreau să cresc MIC!


YO !

Suvenir



Lumina ce-am atins-o ieri, cu tine
Azi, mă respinge şi mă doare
Ochiul. Sub ace de albine,
Se află-ntr-o continuă căutare…

Nu cred c-am înţeles prea bine…
De ce mi-ai revenit în amintiri
Neanunţat. Nevrut de mine…
Vorbindu-mi despre-o nuntă şi de miri…

Ce n-aş fi dat să ştiu de ce-ai ales
Reflexia verde-a unei alte luni ,
Când luna noastr- a adunat minuni
Şi încă mai aveam din ea un rest ?

Şi tot aşa, nu înţeleg lumina
Ce ieri era a mea şi azi mă doare…
Ridic o mână spre locul care
Adăpostea cândva inima...

Şi trec prin locu-acela ca prin aer
Mă înspăimânt când nu mai simt nimic…
Observ cum te absoarbe depărtarea
Sunt liberă …şi mă ridic…

3 feb. 2009

Noapte

Iată.... miez de noapte... două sticle de Merlot.... goale! Dintr-a treia se prelinge o picatură... direct pe limba mea... " Am chef să fac dragoste!" - îmi spune prietenul meu virtual... Ce frumos! îmi spun şi schimb subiectul... Dragostea e un lucru atât de fragil...
Cred că oamenii nu îşi dau seama ce înseamna până în ultimul moment... Cred că noi toţi suntem într-o cursă contra cronometru pentru toate prostiile posibile dar nu şi pentru dragoste... O dispreţuim... o considerăm un mit sau, mai rău: ceva de neatins... De multe ori, nici măcar nu îndrăznim să visăm la ea...
Mă uitam mai deunăzi pe nişte pagini scrise cu mulţi ani în urmă...
Când aveam vreo şaisprezece ani, dacă priveam cerul... mă îndrăgosteam... Mă îndrăgosteam de cineva atât de tare încât visam cum e să fiu cu EL iar când mă trezeam, mă durea fizic despărţirea de lumea Lui. Omul meu de Fum, Omul fără faţă şi fără contur... iată idealul meu masculin!...
Azi, un secol mai târziu, râd de acele naivităţi... Omul de fum e încă acolo dar nu îl mai iubesc... E partenerul meu tăcut, care îmi suflă în inimă, fără a o putea încălzi...
Zile în şir mi-am dorit să mai simt, să mai pot simţi... Nimic din ceea ce e lumesc, nu mai poate trezi la viaţă acel sentiment... Mi-e ciudă! Mi-e ciudă fiindcă simt un gol imens acolo unde e inima...unde ar trebui sa fie... Şi aş vrea să umplu golul ăsta... cu dragoste.... sau ...cu orice...!?!

2 feb. 2009

Monolog



Acum o săptămână, într-o noapte, am încercat din răsputeri să dau de tine… Am sunat şi de cealaltă parte a firului, vocea mi-a spus: „Persoana solicitată, nu poate fi contactată”…

Nici măcar nu ştiu ce ţi-aş fi spus…

Probabil că îmi lipseşti mult, că nu există seară în care să nu adorm cu tine-n gând… Că totul s-a schimbat de când nu am mai vorbit… Că mă simt vinovată că am plecat, că mă simt vinovată că am fost atât de departe de tine când aveai mai mare nevoie de prezenţa mea… că nu ţi-am ascultat niciodată sfaturile, părerile… Că îmi aduc aminte lacrimile tale, părerile tale de rău şi neputinţa ta de a mă stăpâni, atunci când spiritul meu, rebel, o lua razna…

Sunt patru ani de când nu mai pot să te ţin în braţe… Patru ani de când mă simt goală pe dinăuntru şi mă fac că nu ştiu de ce… dar eu ştiu, toată fiinţa mea o ştie… Îmi lipseşti… Nu am să găsesc nicicând altă persoană care să mă înţeleagă aşa cum o făceai tu…mereu… necontând cât de mult te răneam…

Mă gândesc la tine… când plouă… mă gândesc la tine când mănânc… când mă enervează careva… când e primăvară, când mă cert cu vecinul…când îmi beau cafeaua… de Craciun, de Paşte şi în toate minutele din celelalte 363 de zile… Mă gândesc atât de mult, că mă doare… şi mă gândesc…că mi-ar plăcea să ştiu că ţi-e bine…

Când auzeam prin filme expresia „Nu sunt complet fără tine!” mă gândeam „Ce sirop ieftin!”… Acum simt siropul ăsta curgându-mi prin măruntaie… doar asta mai simt… gustul lui amar.. În rest… vid… da, mă simt incompletă, invalidă, pierdută fără tine…

Nu mi-am dat seama niciodată că tu eşti geamandura mea… infirmeria în care fugeam dacă mi se spulbera sufletul…conştiinţa timpului şi rostul lui – tu… Motivul pentru care nu m-am sinucis – tu… Cauza pentru care mă întorceam dimineţile acasă, indiferent de starea în care mă aflam - TU!

Toată viaţa mea, marcată de prezenţa ta… de cînd mă ştiu… primele imagini, rătăcite în memoria mea de prunc, sunt cu tine… primul gust şi miros… îţi aparţin… Nu ştiu cum de mai pot respira fără tine…

Îţi dai seama ce nedreptate s-a făcut? Realizezi tu oare cât de pierdută sunt fără tine? Ştii că nu pot să mă gândesc la tine fără să plâng? Aşa că plâng seară de seară… Mi-e greu!

Nu mai pot… vreau..trebuie să te văd… Am un gol în stomac! Când realizez că mă întorc acasă şi tu nu mai eşti acolo… mă rup între două lumi… mi se pare de neconceput şi totuşi… parcă visez şi totuşi…

Au trecut patru ani dar ÎNCĂ mai simt mirosul tău discret în camera de acasă… Am încercat să înlătur tot ce îmi aducea aminte fizic de tine… dar… rămâne aerul… gestica ta e încă întipărită în aerul din camerele de acasă… nu stiu…

Azi noapte am sunat iar! Îngerul de serviciu mi-a spus că nu mai domiciliezi pe palierul de argint… Cred că aripile noi sunt mai bune…daca ai reuşit să avansezi un etaj…




MI-E DOR DE TINE, MAMĂ!!!

The Gathering - Festinul


Ei râdeau, acoperind cu râsul lor acea stare de durere şi de nelinişte care a fost provocată – cu câteva minute înainte – de EL, prin cele spuse. Nu se ştiau vorbele menite să liniştească.

Începuseră totuşi o discuţie în care toată lumea vorbea, fără a înţelege nimeni mare lucru. Toţi erau experţi în problemă – într-o problemă oarecare – doar de teama penibilului… Nu mai aveau chef sa facă ceea ce făcuseră înainte de a fi întrerupţi şi atunci se ascundeau după nişte vorbe goale. După vreo oră de ţesut polemici şi schimbat lumea, fără vreun anume rost, parcă îşi mai reveniseră un pic.

Tăcerea lor interioară începea să se umple încetul cu încetul, spre surprinderea LUI. Zgomotele sunetelor, aruncate alandala, se strivea şi parcă se trezeau dintr-un vis urât; un soi de coşmar pe care-l aşteptau demult dar pe care totuşi nu vroiau să-l accepte…

Cuţitul care a tăiat carnea tăcerii era prea ascuţit pentru ei… EL era atât de…străin şi totuşi reuşise să se joace cu psihicul lor, cu spaimele lor… Toată memoria lor ancestrală era tăvălită în mocirlă de către acest neavenit… de acest…

EL era calm. Şi mai înainte vorbise nepăsător. Părea că singura lui preocupare era să le spargă clopotul de sticlă – clopotul de sticlă, sub care ei stăteau atât de confortabil, într-o dulce toleranţă reciprocă.

În fine, s-au decis ce era de făcut, în momentul de tăcere…tăcerea LUI cea mai lungă: aveau să bea! Dar nu se puteau hotărî: vin roşu… absint…sau…

Au chemat valetul. Aceeaşi nehotărâre: vin roşu? Absint? Lua-l-ar dracu de valet nemernic… sângele lui clocotitor… Lua-l-ar dracu! Perdelele se umflară ca un răspuns… De ce l-au mai chemat? EL era demult acolo…

Valetul – un omuleţ ciudat – nu părea deloc speriat; nici măcar bănuitor… oricum, i-a întrebat ce doreau să bea?!

Nu a mai fost timp de răspuns fiindcă se năpustiseră asupra lui; nehotărârea de mai devreme se transformase, locul ei fiind luat de faptă. Valetul era acum un liniştit sac de piele, stors de ultima picătură de sânge, uscat şi teribil de ciudat. Parcă nu ar fi avut viaţă vreodată… Parcă era de când lumea aşa… în forma aceasta…

Erau puţin mai liniştiţi; nimeni nu părea şocat de apucătura lor… vampirică…

Da, erau foarte liniştiţi până când izbucniră toţi într-un râs isteric – râsul valetului în oglindă – şi căzură cu toţii seceraţi. Morţi. Cu feţele mânjite de un rictus majordomian.

Prezenţa LUI nu se mai simţea în cameră… doar perdelele se mai umflau încet, amintind că a fost chemat…

A la recherche d’un rêve… sans temps



Je suis un homme comme tous les gens… un simple homme avec de simples désirs… Ce que c’est seulement à moi, particulièrement, sont mes rêves. Si je pourrais les peintre, j’avais faire Dali pâlir d’envie…

Mon rêve en Roumanie était, comme pour chacun d’autre - parce que chacun désire une meilleure vie – d’émigrer dans l’Occident. C’est le MIRAGE de tous les Roumains. Mais ils ne savent pas (je l’ai appris maintenant) qu’une fois au-délà de cet espace, les rêves disparaissent. Pendant la nuit, au lieu des rêves, c’est le grand noir… et c’est le vide. Oui, c’est vrai, en Roumanie, souvent les nuit sont dévastés par les soucis et les inquiètudes quotidiennes mais… on reste toujours du temps et de l’espace pour rêver. Quand même, je ne veux pas être mal comprise: après avoir émigrée, mes plus chères espoirs sont devenus réalité, mais… je ne peux plus rêver. Mes rêves ont disparu. Mes désirs de Roumanie se sont accomplis: j’ai un mari, un enfant, un chien, une maison… Mais c’est difficile d’accepter que je n’ai plus des rêves …

Cette capacité d’évader chaque nuit dans un royaume que j’invente toujours, je ne l’ai plus. Ce monde d’au-délà de mes draps s’est perdu, je ne sais pas où. Mes licornes, mes blanches et douces licornes sont parti pour s’abreuver dans un autre iris endormi…

Le rêve, le royaume des rêves… c’était là mon paradis…

Oui, j’ai le paradis ici, dans ce monde… je l’ai découvert ici… Cette morceau de vert où je vis ne peut être que le paradis… Parfois, je me demande qui peut faire les choses si parfaites? Or… où les choses peuvet être si parfaites? Seulement dans le paradis… Ce paradis où je me sens prisonnière, quand même… Je ne comprends pas la langue des anges de ce paradis, je ne peux pas leur parler… ils passent comme des ombres… J’ai essayé d’apprendre… C’est inutile, je vais être une intruse pour toujours… Ils m’ont accepté dans leur monde, c’est vrai, mais dans cette terre, mes racines ne trouvent plus la sève…

Est-ce qu’il est vrai que, si on les arrache, on sera malheureux pour toujour? Dans mes rêves, il y avait des anges chaleureux et bons qui savaient me faire heureuse… qui riaient et couraient commes des enfants. Ici, dans ce paradis, ces beaux anges passent autour de moi, dans la rue, je les vois par la fenêtre, je pourrais même les toucher, ils passent en silence, sans jamais déranger, sans jamais faire un geste… Parfois, en les voyant planer autour de moi, j’ai l’impression de voir dans leur grands yeux un reproche muet… j’ai invahi leur paradis…

Et, tout d’un coup, je sens que je ne suis pas un des ceux avec des ailes… C’est étrange, ce paradis est le paradis de mes anciens rêves, cette terre est la terre de mes anciens rêves, et moi, je plane au-dessus, avec mes racines aériennes, sans pouvoir m’accrocher, sans pouvoir y rester…

Peut-être l’ange que j’ai offert à ce paradis aura, un jour, les racines que je ne peux pas avoir et que je voudrais tant. Peut-être, il saura parler aux autre anges, comme je ne suis pas capable de le faire… Mon petit ange fera vivre mes rêves et il saura, il pourra rêver… Je vis avec et pour cet espoir…

Teatrala (De Joc)

O dramă ce se desfăşoară
Pe trei platforme diferite, afară:

Platforma I:
Tu, eşti soare
Eu – deşert.
Mă chinui şi mă arzi
După bunul tău plac
Şi nu ţi-e milă
Şi eu tac!

Platforma II:
Eu sunt un fir de iarbă vestejit
Tu – un nor care nu vrea să plouă
Şi priveşti cum mă sting
Fără regret.
Iar eu, m-aplec şi tac
Te iert!

Platforma III:
Tu eşti tu
Eu – doar eu
Şi treci nepăsător
În timp ce ploaia-mi şterge chipul,
Mă ia cu el, trist, pământul
Fără rost.

Epilog:
Şi n-ai să ştii de-am fost
Albastră precum apa
Căci va cădea cortina
Şi-ai să devii anost…

13 nimicuri

Nimic. Pur şi simplu nimic…
Nimic cu mine
Nimic împotriva mea
Nimic să mă susţină
Nimic să mă iubească
Nimic din care să mor
Nimic pentru care să te urăsc
Nimic care să mă convingă că exişti
Nimic în mine
Nimic în jurul meu
Nimic să mă bucure
Nimic să trăiesc
Nimic. Pur şi simplu nimic…

Egoism

Nu a mai rămas nimic
de oferit!
Am dat tot ce am avut
mi-am dat ochiul,
mi-am dat şi unghia,
mi-am oferit spiritul
unui necruţător tu.
Nu mai am de oferit
nici măcar regrete…
Este tardiv să cer
şi nici să dau nu mai pot.
Mor încet o dată cu clipa
pe care o respir.

In vis


Oraşul îmi părea străin, rece şi neprimitor…străzile erau înguste şi obscure; un miros pestilenţios îmi umplea nările… Amurgul mă făcea să observ orizontul în nuanţe sângerii. Parcă se dăduse o luptă între cer şi pământ iar cerul ieşise şifonat din această bătălie. Norii, uşori şi pufoşi, arătau acum ca nişte bandaje puse pe răni putrezite…
Vroiam să-mi limpezesc gândurile şi nu puteam altfel decât observând tristeţea oraşului.
Nu sunt un om cu simţ estetic. Nu mă pricep la nuanţe; paleta cromatică mi-e absolut străină dar nu puteam să trec nepăsătoare pe lângă culorile ce-mi alergau atât de generoase prin faţa ochilor.
Aşadar, aveam o dată griul supărat al clădirilor… din acest gri se desprindeau nuanţe mici de alb-gălbui. Năpârleau clădirile? Desigur! Aceste şopârle uriaşe încercau să-şi schimbe înfăţişarea. Încercam să-mi imaginez ce culoare aveau sub această piele de mortar gri… să fie un alb pur sau doar roşul, bolnav de cărămidă, al sângelui?!?
Ferestrele… Da, ferestrele – în spatele cărora se ascundeau cine ştie ce suflete oarbe – erau de culoarea unui ochi de acvilă împietrit; o culoare care se spărgea la fiecare adiere a unei raze solare şi care, spărgându-se, se schimba astfel încât aveai impresia că priveşti printr-un caleidoscop.
Uşile, neprimitoare, aveau o nuanţă mai ciudată… o culoare a „plecării şi venirii” în acelaşi timp.
Străzile erau pavate cu pietre de culoarea laptelui cu miere şi ciocolată.
Nicicând pofta mea de a gusta culoarea n-a fost mai mare… papilele gustative fremătau acum, gustând un aer mat – cumva alcătuit din cioburi de lapte.
Mi s-a întors ochiul: căruţe mortuare – grăbindu-se spre orizonturi numai de ele ştiute – lăsau în urma lor culoarea liniştitoare a nopţii. Era ca şi cum roibii care le ghidau aduceau cu ei suflul rece şi straniu al prafului de stele.
Risipită uşor în boarea albăstruie a serii, „simţeam” culoarea omului. Nefiind o cunoscătoare, nu o puteam defini, nu mă puteam pronunţa. Eram atât de tristă! Aveam nevoie de o culoare… o culoare nemaiîntâlnită, necunoscută de nimeni, nebănuită, care să definească omul.
Mi-am continuat drumul spre amurg, încercând să nu mă mai gândesc la tristeţea oarbă ce îmi inunda sufletul. Începea să mă cuprindă un frig violet iar ochii mi se împăienjeneau de atâta portocaliu… mă simţeam ca un peşte argintiu prins într-un acvariu făcut din gratii…
Am privit spre orizont…Cerul se vindecase, pământul era triumfător, înghiţind orizontul şi amurgul, iar eu, neatentă, m-am împiedicat de o piatră roz. Ridicându-mă, am observat că din tâmplă îmi curgeau stropi precişi de sânge verde. Nu mi-a plăcut! Verde cu roz?
M-am hotărât să dorm aşa că m-am culcat lângă trotuar. Nu cred că a trecut un sfert de gri şi m-am simţit călcată de un inorog indigo.
Am murit albă dar cred că atunci când mă voi trezi am să ştiu, fără să simt, culoarea omului (şi a oraşului).

De Vara


Si iata-ma la capatul imaginatiei… mi-am semanat-o si am rodit-o… am cules-o si am consumat-o iar acum am remuscari, precum bulimicii… ce dreapta comparatie…

Ma simt pustiita de parca un cosmar ar trebui sa vina si sa ma umple… Sa umple golul din mine, sa ma faca sa ma simt plina si rau… Sa ma faca sa vomit, sa imi smulga maruntaiele , ca intr-o perpetua penitenta…

Sunt prinsa intr-un vartej confuz de sentimente… E o fractura de os intre dorinta si asumarea a ceea ce urmeaza…

M-am intrebat adesea cum rezista cei ce isi urmeaza primele si cele mai elementare impulsuri? Cum fac fata perioadei “post – impuls”?

In ultimul timp, parca tot mai des… sunt pierduta intre doua lumi si nu mai imi gasesc certitudinea niciunde…Sunt un copac cu radacini firave care stau agatate, crispat, in aer…. mi-am ancorat radacinile in aer… Nici ca imi puteam gasi un sol mai fecund… Si aerul asta… ma doare… ma dor radacinile nedezvoltate… ma doare trunchiul si ma doare coroana… ma dor cercurile si as vrea sa vina cineva sa ma taie… Sa imi spuna ca voi fi utila in vreun semineu, sau la constructia unui pat de copil… a unui pandativ – ce va fi cadou pentru o vaduva sau …pentru a incorseta un corp inert si a-l insoti departe in adancuri… Macar asa sa imi asez radacinile intr-un loc firesc…

Ma uit in oglinda, ce nefericire!, si nu ma mai recunosc… si nu din cauza ridurilor ci din cauza ochilor… Am pierdut ceva ce altadata mi se parea firesc… am uitat sa zambesc cu ochii… Poarta asta neagra e acum ca un vortex… nimic nu imi aminteste de vreo fericire, oricat de mica…

Parca am trait cu secole in urma si acum m-a uitat cineva pe aici, m-a ratacit…. Iar eu am ratacit biletul in care aveam scrise instructiunile pentru… simtit…

As da vreo doua secole sa reinvat … sa fiu bine, sa ma fac bine! As vrea sa simt placutul… sa nu mai stau imbracata in panze de paianjen… sa las soarele sa imi intre in vortex-uri… sa deschid usa strainilor si sa le spun cat de mult ii iubesc… sa nu mai complic nimic si sa ma bucur cand timpul curge … sa apreciez ce am si sa pot simti iubirea… sa pot sa o si daruiesc… M-am saturat sa fiu doar recunoscatoare si indatoritoare… M-am saturat de stupidul simt al fidelitatii si de amarul de mi-l lasa in gura o dorinta interzisa…. Interzisa…

(…)

Ma uit pe geam. Desi e vara, e rece … E o zi insorita dar racoroasa, asa ca de toamna… Si imi amintesc… imi amintesc mirosul zilei in care m-am indragostit pentru prima oara. Mi se face un dor nebun de putinta aceea… As vrea sa mi se para iar ca aerul miroase dulce, sa simt fluturi in stomac si sa aud muzici nepamantene… sa ma simt adolescenta dar nu in ani … ci in griji…

Tanjesc dupa ceva ce sunt atat de constienta ca nu se mai intoarce….incat …

Mă doare ochiul
de-atâta pelin
ce-mi curge mov
pe-obrazul senin
cândva.

Mă doare albastrul
din glastra de lut
ce-a spart-o demult
chipul cel slut
din oglindă.

Mă doare şi clipa
ce trece mărunt
mi se destramă ochiul
într-un mod crunt
şi inevitabil.

Mă doare profund
Şi nu mai văd!