Monolog

Acum o săptămână, într-o noapte, am încercat din răsputeri să dau de tine… Am sunat şi de cealaltă parte a firului, vocea mi-a spus: „Persoana solicitată, nu poate fi contactată”…

Nici măcar nu ştiu ce ţi-aş fi spus…

Probabil că îmi lipseşti mult, că nu există seară în care să nu adorm cu tine-n gând… Că totul s-a schimbat de când nu am mai vorbit… Că mă simt vinovată că am plecat, că mă simt vinovată că am fost atât de departe de tine când aveai mai mare nevoie de prezenţa mea… că nu ţi-am ascultat niciodată sfaturile, părerile… Că îmi aduc aminte lacrimile tale, părerile tale de rău şi neputinţa ta de a mă stăpâni, atunci când spiritul meu, rebel, o lua razna…

Sunt patru ani de când nu mai pot să te ţin în braţe… Patru ani de când mă simt goală pe dinăuntru şi mă fac că nu ştiu de ce… dar eu ştiu, toată fiinţa mea o ştie… Îmi lipseşti… Nu am să găsesc nicicând altă persoană care să mă înţeleagă aşa cum o făceai tu…mereu… necontând cât de mult te răneam…

Mă gândesc la tine… când plouă… mă gândesc la tine când mănânc… când mă enervează careva… când e primăvară, când mă cert cu vecinul…când îmi beau cafeaua… de Craciun, de Paşte şi în toate minutele din celelalte 363 de zile… Mă gândesc atât de mult, că mă doare… şi mă gândesc…că mi-ar plăcea să ştiu că ţi-e bine…

Când auzeam prin filme expresia „Nu sunt complet fără tine!” mă gândeam „Ce sirop ieftin!”… Acum simt siropul ăsta curgându-mi prin măruntaie… doar asta mai simt… gustul lui amar.. În rest… vid… da, mă simt incompletă, invalidă, pierdută fără tine…

Nu mi-am dat seama niciodată că tu eşti geamandura mea… infirmeria în care fugeam dacă mi se spulbera sufletul…conştiinţa timpului şi rostul lui – tu… Motivul pentru care nu m-am sinucis – tu… Cauza pentru care mă întorceam dimineţile acasă, indiferent de starea în care mă aflam - TU!

Toată viaţa mea, marcată de prezenţa ta… de cînd mă ştiu… primele imagini, rătăcite în memoria mea de prunc, sunt cu tine… primul gust şi miros… îţi aparţin… Nu ştiu cum de mai pot respira fără tine…

Îţi dai seama ce nedreptate s-a făcut? Realizezi tu oare cât de pierdută sunt fără tine? Ştii că nu pot să mă gândesc la tine fără să plâng? Aşa că plâng seară de seară… Mi-e greu!

Nu mai pot… vreau..trebuie să te văd… Am un gol în stomac! Când realizez că mă întorc acasă şi tu nu mai eşti acolo… mă rup între două lumi… mi se pare de neconceput şi totuşi… parcă visez şi totuşi…

Au trecut patru ani dar ÎNCĂ mai simt mirosul tău discret în camera de acasă… Am încercat să înlătur tot ce îmi aducea aminte fizic de tine… dar… rămâne aerul… gestica ta e încă întipărită în aerul din camerele de acasă… nu stiu…

Azi noapte am sunat iar! Îngerul de serviciu mi-a spus că nu mai domiciliezi pe palierul de argint… Cred că aripile noi sunt mai bune…daca ai reuşit să avansezi un etaj…




MI-E DOR DE TINE, MAMĂ!!!