Aberaţii de Februarie

Lumea. Lumea mă strânge într-un corset... atât de tare, încât mi se amestecă gândurile. Mă simt ca o Marie-Antoinette aparţinând plebei... Râd şi plâng de trăirile mele...
Mi-aş dori să pot fii intelectuală, calculată, rece... brunetă...
Mi-aş dori să nu am atîtea fire albe şi oamenii să mă placă pentru ceea ce sunt, aşa cum sunt...
Aş vrea ca toate lacrimile din lume să se strîngă în gradina mea: un râu folositor..."udător" al celor mai frumoase flori...
Aş mai vrea să mă pot îndrăgosti... să trăiesc "ceva" special... să nu mă sting în anonimat...
Am nevoie de un... "coup de foudre", să mă pot trezi, să mai pot un pic trăi...

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000


De azi într-o săptămână, voi fi singură, într-o cameră albă...poate cu vedere spre muntele înzăpezit... Mă voi simţi mai singură şi mai nesigură pe mine ca niciodată... Va fi încă un examen prin care voi fi obligată să trec...
Am câţiva prieteni care vor fi alături de mine.... cu gândul ... şi le mulţumesc... Prietenii...
În urmă cu câţiva ani, cineva, foarte drag mie, îmi spunea că nu toate cunoştinţele mele îmi sunt şi prieteni... La momentul acela, nu am crezut. Nu am crezut până acum patru ani, când m-am îndepărtat de viaţa mea ...şi... am văzut cu ce am rămas... Am rămas doar cu o fărâmă de trecut...

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000

Acum am chef să îmi port pielea verde... să mă ascund de lume şi de tot... să-mi ling rănile, în întuneric. Să îmi înfrunt temerile, eşecurile şi toate celelalte căcaturi de una singură, ca de obicei... Ca de obicei, de când nu mai e mama... Înainte... era altceva!
Mi-ar fi plăcut să mai fi zăbovit pe aici, doar atât cât să-mi spună: "Ţi-am zis eu...!"... Da... Îngerul meu...înlocuit de unul mai mic, ne-experimentat, cu aripi încă fragile..care nu îmi poate da încă ceea ce îmi lipseşte...

0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000

M-am pocnit cu bagheta magică în cap şi... I'm vanish... roza!

Darkness - George Gordon Byron

I had a dream, which was not all a dream.
The bright sun was extinguish'd, and the stars
Did wander darkling in the eternal space,
Rayless, and pathless, and the icy earth
Swung blind and blackening in the moonless air;
Morn came and went—and came, and brought no day,
And men forgot their passions in the dread
Of this their desolation; and all hearts
Were chill'd into a selfish prayer for light:
And they did live by watchfires—and the thrones,
The palaces of crowned kings—the huts,
The habitations of all things which dwell,
Were burnt for beacons; cities were consum'd,
And men were gather'd round their blazing homes
To look once more into each other's face;
Happy were those who dwelt within the eye
Of the volcanos, and their mountain-torch:
A fearful hope was all the world contain'd;
Forests were set on fire—but hour by hour
They fell and faded—and the crackling trunks
Extinguish'd with a crash—and all was black.
The brows of men by the despairing light
Wore an unearthly aspect, as by fits
The flashes fell upon them; some lay down
And hid their eyes and wept; and some did rest
Their chins upon their clenched hands, and smil'd;
And others hurried to and fro, and fed
Their funeral piles with fuel, and look'd up
With mad disquietude on the dull sky,
The pall of a past world; and then again
With curses cast them down upon the dust,
And gnash'd their teeth and howl'd: the wild birds shriek'd
And, terrified, did flutter on the ground,
And flap their useless wings; the wildest brutes
Came tame and tremulous; and vipers crawl'd
And twin'd themselves among the multitude,
Hissing, but stingless—they were slain for food.
And War, which for a moment was no more,
Did glut himself again: a meal was bought
With blood, and each sate sullenly apart
Gorging himself in gloom: no love was left;
All earth was but one thought—and that was death
Immediate and inglorious; and the pang
Of famine fed upon all entrails—men
Died, and their bones were tombless as their flesh;
The meagre by the meagre were devour'd,
Even dogs assail'd their masters, all save one,
And he was faithful to a corse, and kept
The birds and beasts and famish'd men at bay,
Till hunger clung them, or the dropping dead
Lur'd their lank jaws; himself sought out no food,
But with a piteous and perpetual moan,
And a quick desolate cry, licking the hand
Which answer'd not with a caress—he died.
The crowd was famish'd by degrees; but two
Of an enormous city did survive,
And they were enemies: they met beside
The dying embers of an altar-place
Where had been heap'd a mass of holy things
For an unholy usage; they rak'd up,
And shivering scrap'd with their cold skeleton hands
The feeble ashes, and their feeble breath
Blew for a little life, and made a flame
Which was a mockery; then they lifted up
Their eyes as it grew lighter, and beheld
Each other's aspects—saw, and shriek'd, and died—
Even of their mutual hideousness they died,
Unknowing who he was upon whose brow
Famine had written Fiend. The world was void,
The populous and the powerful was a lump,
Seasonless, herbless, treeless, manless, lifeless—
A lump of death—a chaos of hard clay.
The rivers, lakes and ocean all stood still,
And nothing stirr'd within their silent depths;
Ships sailorless lay rotting on the sea,
And their masts fell down piecemeal: as they dropp'd
They slept on the abyss without a surge—
The waves were dead; the tides were in their grave,
The moon, their mistress, had expir'd before;
The winds were wither'd in the stagnant air,
And the clouds perish'd; Darkness had no need
Of aid from them—She was the Universe.

Vis de Mai (an de graţie 2002)

Nu ştiu cum am ajuns acolo dar ştiu ca eram urmărită; plutea în aer o stranie senzaţie de sfârşit al lumii şi chiar aşa şi era, după cum aveam să aflu mai târziu…
Mă aflam într-o cafenea: trebuia sa îi aduc lui Ovidiu cărţile demult promise… Cafeneaua parcă avea geamuri fumurii… eram cu prietenii la o masă iar Ovidiu când era înăuntru, când era afară însă nu mă băga în seamă deşi mă studia atent… parcă i-am spus ceva de cărţi dar nu părea interesat. Vroia mai degrabă să plecăm undeva dar nu îmi dădeam seama unde. Aveam senzaţia că am în faţa mea un câine ce presimte un cutremur.
Deodată, uşile de la cafenea s-au deschis şi înăuntru a năvălit vestea că „au venit”… nu ştiam cine sunt „ei” dar eram dureros de conştientă că după mine „au venit”…
Alergam în neştire de câteva minute bune când, trebuind să traversez o stradă, i-am văzut:
erau fără gen dar ştiam că sunt împărţiţi în două categorii – ei şi ele; aveau parul foarte lung, le atârna pe şosea şi era vopsit în diferite culori. Rase pe margini, craniile lor aveau o formă ciudată, care le-o conferea coama ridicată precum o creastă de iguană. Feţele lor erau ascunse sub un machiaj ciudat de genul celor de la Kiss iar îmbrăcămintea era de asemenea ciudată; fâşii de piele neagră le acopereau pe alocuri corpurile, lăsând dezvelite tocmai acele părţi despre care eu ştiam că ar trebui ascunse. Aveau arme şi se ascundeau îndărătul maşinăriilor cu care au venit – ciudate autovehicule necunoscute mie şi totuşi, din câte am citit îmi puteam da seama că se aflau la limita prototipului tab-motocicletă-camion.
Ca prin minune, am reuşit să scap – după o cursă infernală – refugiindu-mă în curtea unei case cu etaj. Îmi părea imensă: parcă aş fi avut trei ani şi priveam totul cu ochi de copil. La radio nu se mai prindea decât un post – X-canal. Pe acest post, vocea terifiantă a unui speaker anunţa că ne-au invadat „ei” şi că nu mai avem nici o scăpare. Încă nu aflasem cine sunt dar ceea ce mi se părea important era că „ei” ştiau de casa unde mă aflam; ştiau că acolo se adăposteşte „Rezistenţa”, „Rebelii” şi aveau liste cu „noi”. În curând aveau să vină…
Nu puteam să fac nimic, eram îngrozitor de speriată. Mă crispasem şi aveam nevoie de feţe cunoscute. Ca prin ceaţă şi pentru un moment l-am zărit pe Ovidiu. Zâmbea ciudat…. avea ceva din „ei” dar refuzam să cred că… Cineva m-a prins de mână: „Ceau!” „Ceau!” am răspuns, faţa fiindu-mi cunoscută şi nu chiar. Au venit mai mulţi. Ştiam că îi cunosc dar nu îi cunoşteam. Am vorbit ceva despre Coca-Cola, încercând să fac glume obscene. Stăteam pe casa scărilor. O voce din spatele meu: „Always Coca-Cola – tampoane lichide” şi apoi traducerea glumei în germană. Nici nu ştiu cum de brusc cunoşteam această limbă şi încă alte şapte, cum aveam să constat mai târziu. Nu a fost nevoie să mă întorc. A trecut EL, cu mătuşa, sora şi bunica lui, pe lângă mine… Era ciudat. Mi s-a spus că e neamţ. Nu i-am reţinut numele dar faţa lui… şi ochii… Nu am văzut albastru mai limpede. Nu îmi plac blonzii dar el… avea un păr de culoarea câmpiilor de grâu şi era modern: avea rasta! A trecut dar privirea i-a rămas la mine. Mi-a zâmbit şi mi-a spus ceva ce nu am înţeles: „O să fii a mea, mai târziu!” O clipă am avut certitudinea că numele lui era cel al unui înger din Infern. Mi-a trecut… a dispărut şi el după o coloană de scări…
Mă despart de cunoscuţii necunoscuţi care începuseră de la un moment dat să vorbească celtica, arabă şi parcă mayaşă. Nu ştiu cum dracu ştiam eu dialectele sau … dar îi înţelegeam şi ştiam ce vorbeau: mărunţişuri, despre lucruri neesenţiale.
Nu mă pot opri să nu mă gândesc la ai mei. Îşi fac griji, săracii! Nu am venit acasă de trei zile, nu am haine la mine…ei mai trăiesc? Ştiam că „ei” nu se vor atinge de ai mei… sunt prea bătrâni ca să aibă nevoie de ei…dar totuşi…Mama…şi Tete…sunt ai mei. Încă nu pot renunţa la ei! Nu vreau! Şi NU din cauza „LOR”. Plâng, mă sufoc, nu pot să plâng…

Cineva mă strigă. Sunt chemată la telefon exact la etajul Îngerului Rasta, dar nu la el.
Mi se dă o fustă. Mi-o fi bună? Îmi este, dar e roz… mai am pretenţii? Sigur că nu… nu mai e loc de aşa ceva, miros prea tare a transpiraţie şi a urină… dacă mi s-ar găsi şi un tricou, o pereche de chiloţi… oh, fir-ar să fie! De ce trebuie să fiu femeie? Aş mai vrea şi nişte bocanci… şi nu mă simt bine în fustă şi… băga-mi-aş… Pe de o parte, mă amuzam teribil dându-mi seama de cât de aproape mi-e sfârşitul şi ce probleme existenţiale aveam eu…
Noianul meu de gânduri s-a spulberat. Nu eram chemată la telefon. Eram chemată să dau un telefon. „Şeful” aflase despre mine şi vroia să vin în rândurile „Rebelilor”, vroia să îmi fie bine şi să îmi anunţ familia. Acela era singurul telefon neurmărit de „ei”. Ok, cine era şeful? Nu se poate! Rasta??? Hm, ciudat… În fine, am dat telefonul… a răspuns Mama… era speriată.
„Unde eşti?”
„Sunt bine, Mama!”
„Dar unde eşti?”
„Nu pot, mama…telefonul…”
Mi s-a făcut semn discret că nu pot spune nimic în privinţa asta…
„Mama, nu pot să vorbesc mult. Fă-mi te rog un bagaj: câteva pull-overe, nişte blugi, bocancii, şi arma!”
„Care arma? Doar nu vrei…”
„Mama, nu acum! Te rog! Nu e o problemă de ce vreau sau ce e etic! Fă ce-ţi spun şi la noapte am să trec pe acasă câteva minute… S-ar putea să fie ultima oară când ne vedem… Nu… Mama, nu plânge, o să fie ok… Mama… Mama…”
Doamna la care eram în casă a închis telefonul. Atât era nedepistabil: trei minute!
„Ok! am zis. Aşadar, la noapte?”
„Da… o să vină şi Rasta cu tine!”
„Cum, aşa îl cheamă?”
Doamna mi-a zâmbit uşor; avea ochi de pisică. Mi-a oferit-o pe fiica ei drept cadou; urma să mă ajute să mă pregătesc mental şi fizic pentru ceea ce avea să urmeze… fiica ei era Zeta şi avea ochi de lup… Ciudat, nu puteam să îi deosebesc dar ştiam… Zeta mi-a spus că mă aşteaptă Rasta. Am ieşit pe o uşă pentru a intra pe o alta – de lumină. Rasta mă aştepta pe un coridor în spirală… Printre fâşii de oglinzi vedeam chipul lui Ovidiu… Râdea şi avea aceeaşi expresie ca „ei”… Nu, nu.
„Credeai că scapi?” vocea lui suna blând
„De unde ştiţi voi că eu ştiu cum te numeşti? De ce te numeşti aşa cum vreau eu?”
„Pentru că eu ţi-am fost dat şi cu mine ai să rămâi… „
„Bine dar eu îl iubesc pe…”
„El sunt eu! Hai, o să îţi explic pe drum!” Şi am plecat.
Am coborât câteva sute de trepte parcă şi am ajuns în noapte. Aceleaşi maşinării ale lor aşteptau, pândind să apărem. Noi eram invizibili şi ne-am strecurat pe sub câteva maşini dar acestea au pornit şi lumina farurilor ne-a făcut vizibili. Am luat-o la goană. Simţeam că mă sufoc; fugeam haotic. L-am pierdut pe Rasta! Vârtejuri, timp în spirală, colaps şi iată-mă acasă.
Mama făcuse bagajul, Tete o liniştea iar pe jilţ aştepta nimeni altul decât… Rasta… Îmi adusese cadou un tablou, cu … Ovidiu… nu mai înţele… am leşinat.
M-am trezit alergând în aceeaşi spirală, în aceeaşi noapte, cu arma în mână, spre locul Refugiului… Ovidiu m-a prins de mână… am scăpat cristalul care s-a spart sfârâind.
M-am trezit fiindcă suna ceasul!

19 Februarie 2009

Ieri, am visat cu şi despre cercei... cercei mici, dintr-un material ciudat şi necunoscut mie... Cercei magici pe care i-am daruit Sashei, de ziua ei ... A fost ieri...
Şi mi-am amintit de ce ...
De ce ma trezesc în fiecare zi şi viaţa merge înainte, indiferent de calitatea ei?
De ce, când sufăr, mi-e de ajuns să văd un surâs ?
De ce visez la o lume bună şi frumoasă?
De ce mă topesc atunci cand aud Je t'aime?
De ce imi place culoarea verde?
De ce am ajuns să mănânc peşte?
De ce cuvântul "deghizat" îmi provoacă fericire?
De ce ÎNCĂ mai sper la bine şi frumos?
De ce NU mai îmi place liniştea?
De ce ma simt împlinită?

... o mie de întrebări - un singur răspuns: SASHA TPB

Te iubesc!

...

Cea mai bună cameră a sufletului meu e închiriată unor demoni gălăgiosi… Sunt nişte chiriaşi tare nesuferiţi… mereu dărâmă zidurile sau bat cuie inutile… fac atât zgomot încât îi dau afară cel puţin o dată pe lună… şi ei revin, umili, şi-şi cer iertare… iar eu mă las înduplecată…iar şi iar ... o luăm de la capăt... Ultima dată, şeful lor, Groffnovt s-a îmbătat atât de tare, încât a lăsat gazul deschis...De aici – o explozie de melancolie… Am crezut că ....mor… Camera albastră a sufletului meu s-a făcut scrum… Nici acum nu ştiu unde am să găsesc aceeaşi culoare, pentru a o renova…
Altădată, Darbeeveh, cel mai mic dintre demoni, a spart fereastra mare şi atâta ploaie a intrat în cameră, încât am plâns o săptămână încontinuu...Nu se opresc niciodată!
Nici nu mai ţin minte cine mi i-a recomandat…parcă fiul cel mic al Doamnei care locuieşte în mansarda gândului meu…

Abracadabra

Un buchet de trandafiri negri, ofiliţi, şi toate gândurile mele, închise într-o cutie de ciocolată în formă de inimă...îmi amintesc de ... cer. Cerul meu de altădată. Mă simt bătrână... îmbătrânită...câteodată..
Am să te arunc ca pe un zar şi am să aprind luna cu tine… De-ar putea ea să îţi spună cât de mult aş vrea să te iubesc…şi cât de mult nu pot…
Luna ştie despre noi… ştie cât de mult alergam prin ploaie şi cât de tare ni se topeau aripile, de fiecare dată când ne apropiam de soare…Văd asta în privirea ei, de fiecare dată când ne întâlnim…Ştie…
Eu...am venit doar să îţi spun că am să plec.. departe… pe mare sau în cer…încă nu m-am decis...
Viteza cu care sufletul meu îmi schimbă direcţia mă înnebuneşte….Mă doare şi mi se albăstreşte aura de atâta alergatură... Şi mă enervează la culme că nu pot să nu îl ascult.... Îl urmez mereu ceea ce îmi răneşte orgoliul...
Sunt obosită... mult prea obo.... să mai cred în zâne şi sărbători create de oameni pentru a-şi aminti să simtă!
Mult prea obosită să mai elucubrez... Mă duc să-mi cumpăr bilet!

Albastru lamentabil

Azi am văzut nişte poze cu un pui de om bolnav. O fetiţă - Ştefania...căreia medicii i-au pus diagnostic aşa:

"VENTRICUL DREPT CU DUBLA CALE DE IESIRE
D-TRANSPOZITIA DE VASE MARI
ATREZIE PULMONARA VALVULARA
HIPLOPAZIE DE ARTERA PULMONARA
DEFECT SEPTAL ATRIAL TIP OSTIUM SECUNDUM
DEFECT SEPTAL VENTRICULAR TIP INELT
CANAL ARTERIAL PERSISITENT."

Mă uitam la pozele alea plângând şi dându-mi seama, a câta oară?, cât de neputincioşi suntem. Şi iar am început un război cu dumnezeu(l meu)... Mă revoltam, întrebându-l cum naiba poate să atârne viaţa unui copil de câteva hârtii, cu chipuri celebre pe ele? Şi el tăcea, ca întotdeauna!
Mi-aş dori să am bani, un sac fără fund, să nu se mai termine niciodată. Mi-aş dorii să pot ajuta cumva în cazuri de genul ăsta.
Întotdeauna ies cu sufletul şifonat din aşa ceva... Dar ce înseamnă sufletul meu şifonat în faţa suferinţei acestui prunc, care se agaţă cu atâta disperare de viaţă? Care zâmbeşte şi are încredere că şi mâine va deschide ochii şi o va vedea pe mama...care îi va spune, ca de obicei, că totul va fi bine... că se va juca în curând cu ceilalţi copii.
Nici nu mai am cuvinte... Mă înec şi mai mult în inutilitatea asta de viaţă... Nimic nu merge cum ar trebui... Copii care mor, războaie inutile... atâta ură...preocupare pentru câştig...
Nimeni nu mai simte? Nimeni nu mai are nevoie de sentimente precum dragostea, compasiunea?
Da, Vineri 13 şi nici o legătură cu copiii care mor... Ei mor în fiecare zi şi nu le pasă de e vineri sau verde...de-i 13 sau orice alt bob de nisip dintr-o clepsidră...care se sparge.... doar pentru ei!...

Déjeuner du matin - Jacques Prévert

Il a mis le café
Dans la tasse
Il a mis le lait
Dans la tasse de café
Il a mis le sucre
Dans le café au lait
Avec la petite cuiller
Il a tourné
Il a bu le café au lait
Et il a reposé la tasse
Sans me parler
Il a allumé
Une cigarette
Il a fait des ronds
Avec la fumée
Il a mis les cendres
Dans le cendrier
Sans me parler
Sans me regarder
Il s'est levé
Il a mis
Son chapeau sur sa tête
Il a mis
Son manteau de pluie
Parce qu'il pleuvait
Et il est parti
Sous la pluie
Sans une parole
Sans me regarder
Et moi j'ai pris
Ma tête dans ma main
Et j'ai pleuré.

Enigmă

E roşu peste tot…prea mult!
Şi ochiul meu se-ntunecă...
O văd pe mama într-un colţ...
Mă cheamă. Ei m-adulmecă!

Cine sunt ei? Nu-i văd, îi simt
Ei sunt ca spuma învăluită-n ceaţă
Ei vin atunci când nu mai vrei
Când nu mai poti să te ţii de viaţă.

Aud un clopot, tot mai tare
Îmi bate-n suflet. Care suflet? Zboară!
Şi parcă simt o ultimă suflare
Aş da orice să nu mai doară.

....

De-acum, pupila mi-e senină
Nu mai mi-e frig şi mama e aproape
Nu mai regret, nu mai simt vină
Asta să-nsemne moarte?

Şi am păşit acolo-ndepărtare
E bine... e aer...e un vis...
Dar...parcă.... totuşi... întrebare:
Cine m-a ucis?

Sărutul

Discutam cu un vechi şi drag prieten despre sărut... Şi cum eram în pană de idei, mi-am zis să scriu puţin despre acest subiect... Vorbesc, evident, despre sărutul pasional, pe şi în gură...

Conform DEX-ului... am rămas perplexă:


SĂRÚT s. 1. gură, sărutare, (pop. şi fam.) pupătură, ţoc, (fam. şi în limbajul copiilor) pusi, (fam.) pup. (I-a dat un sărut.) 2. sărutare, sărutat, (pop. şi fam.) pupare, pupat, pupătură, ţocăit, (Ban., Transilv. şi Maram.) ţucare, ţucat, (înv.) sărutătură. (Gata cu sărutul!)

sau...

SĂRUTÁ, sărút, vb. I. Tranz. şi refl. recipr. A (se) atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilinţă sau ca o manifestare erotică; a (se) pupa. ♢ Expr. (Tranz.) Sărut mâna, formulă de salut sau de mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. (Înv.) Sărut dreapta, formulă de salut adresată preoţilor, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. – Lat.


Acum, eu aş vorbi o ţâră de acea manifestare erotică, atât de dragă unora dintre noi - printre care mă număr, evident!, şi eu...

Gândind retrospectiv... fac eforturi şi tot nu reuşesc să îmi amintesc cum se ajungea la ţucături... Şi nu din cauză de prea multe alcooale... pur şi simplu nu îmi amintesc!

Tot ceea ce îmi vine în minte sunt şabloanele de la teveu unde camera e în slow motion şi după aceea ţoc-ţoc, moment unu după care pe repede înainte - moment doi: în pat!

Schimbul de fluide... micul orgasm, curăţarea gingiilor şi creşterea nivelului de endorfină.... pot fi definiţii mai pertinente decât ceea ce oferă DEX-ul...

Nu pot să nu mă întreb de ce sărutul este un preambul al sexului? Am citit pe undeva că în Roma antică bărbatul se apropia de femeie şi îi atingea buzele, cu buzele lui, pentru a o verifica dacă... a băut vin?!? Continuarea: dacă a băut, treceau la fapte???

Şi pentru că am vrut să văd câţi alţi debili îşi mai pun această problemă, ce e cu sărutul?, am dat cu gogu' şi... căcarea Troiei! Citiţi şi muriţi!


"2.Saruta gentil buzele partenerului tau - Incepeti sarutul cu buzele usor intredeschise. Inchideti ochii si lasati caldura buzelor unul altuia sa va preia simturile. Incearca sa nu strici romantismul primului sarut prin infigerea totala a limbii in gura partenerului/ei, pana-l/o sufoci. Joaca-te cu buzele partenerului/ei, apoi atinge-le incet cu limba. Acesta este momentul care il/o va face sa isi deschida usor gura si imaginatia fiecaruia poate sa fie pusa in practica. Evitati muscaturile agresive, puteti sa va jucati cu dintii si sa muscati usor, fara a provoca durere partenerului/ei. Daca sunteti la inceputul relatiei, nu tine cu tot diandinsul sa-i lasi urme partenerului/ei (pe obraz, pe gat etc.), sa-ti insemni "teritoriul", ca si cand ai avea deja siguranta ca l-ai cucerit si ca-ti apartine. De asemenea, evita sarutul excesiv de apasat, chiar daca pasiunea este foarte mare, partenerul/a ar putea ramane cu o durere la nivelul buzelor sau al dintilor.Daca sarutul devine asa de pasional, incat simtiti nevoia sa-ti extinzi "aria de acoperire" spre obraji, urechi sau gat, incearca totusi sa nu iti umplii parteneru/a de saliva, astfel incat, la sfarsitul "operatiunii" sa trebuiasca sa se stearga cu o batista sau servetel.

3. Adoptati o pozitie confortabila - Nu e chiar placut sa intrerupeti sarutul tocmai cand ati ajuns la punctul culminant, pentru ca tie sau partenerului/ei i-a amortit o mana sau un picior. De asemenea, nu iti strange partenerul/a in brate pana il/o sufoci, lasa-i un spatiu de miscare. "

"Un sărut reuşit trebuie să dureze! Dacă vrei să fie memorabil, sărutul trebuie să fie lung, plăcut, umed, şi foarte excitant. Ochii trebuie să-i ţii un pic între-deschişi pentru a vedea ce se întâmplă şi a savura mai bine momentul, dar nu trebuie să-i deschizi prea mult pentru că ar putea fi deranjant pentru partenerul tău. Tu trebuie să-i arăţi partenerului că îţi place cum sărută şi că savurezi fiecare mişare a limbii lui."

Dacă citeam chestia asta pe la cincisprezece ani, rebelă cum eram, sigur mă zgâiam la ţucătorul meu iar dacă făcea fenta cu limba... mă abţin!

Cam atât despre sărut că s-a tâmpit gogu' şi-mi scoate versuri de manele...

Poate am să revin cu vreo scriere mai romantică despre subject... nu de alta dar, nu vreau să-mi supăr fanii romantici...

Singurătatea în doi...

Frânturi...

Eu m-am îndrăgostit
El nu m-a vrut
anii au trecut
el a plecat...
el a venit...
el a vrut.
eu am acceptat.
şi-am adormit.
şi s-a sfârşit.

//////////////////////////////////////

Dacă ar fi fost să mă desăvârşesc prin durere, aş spune că sunt perfectă.
Dacă lacrimile ar măsura sufletul, aş putea trece drept "Filantropul Mileniumului"
Dacă iubirea pe care o port în suflet ar conta, aş trăi...

///////////////////////////////////////


Nimic nou sub soare: doar zâmbetu-mi amar
Nimic nou sub lună: speranţe în zadar
Nimic nou sub stele: lumină şi-adiere!?!
Nimic nou în mine: doar mai multă tăcere...

//////////////////////////////////////

Rana mea.. e de la fluturii care s-au aşezat prea mulţi în acelaş loc.
Nicio petală nu poate calma arsura lăsată de ei... Nici măcar cuvântul tău preţios...
Doar ploaia, ar putea alunga fluturii... dar eu, mă aflu în cel mai secetos anotimp al vieţii mele.

Demisie

Acest text nu îmi aparţine, l-am primit în e-mail... autor necunoscut... Textul mi-a plăcut foarte mult şi am decis să îl copiez şi aici cu unele (foarte) mici modificări, acolo unde autorul o lua un pic pe arătură cu Dumnezeu and stuff.... :)

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Subsemnatul, vă aduc la cunoştinţă hotărârea irevocabilă de a demisiona oficial din funcţia de adult pe care o deţin acum abuziv. După o analiză detaliată a situaţiei, m-am hotărât să mă retrag şi să preiau atribuţiile unui copil de şase ani, cu toate drepturile şi îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunţat cu prea mare uşurinţă.
Vreau să desenez cu cretă colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi şi importanţi spre serviciu, şi să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele şi traficul care îi
aşteaptă.
Vreau să fiu mândru de trotineta mea cea roşie, fără să mă interseze cât costă asigurarea pe anul viitor.
Vreau să cred sincer că bomboanele Tic-Tac sunt mai bune decât banii, pentru că le poţi mânca.
Vreau să stau întins la umbra unui copac, cu un pahar de limonadă în mână şi cu ochii la norii pufoşi care aleargă pe cer, întrebându-mă - cu uimire - de ce adulţii nu fac la fel?
Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viaţa era simplă. Atunci când tot ce ştiam se rezuma la cele şapte culori, cinci poezii, zece cifre şi vocea mamei care mă chema la masă când nu îmi era foame.
Vreau înapoi, atunci când nu îmi păsa de cât de puţine lucruri ştiam, pentru că nici nu ştiam cât de puţine stiam.
Vreau să cred, ca odinioară, că totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpăra cu preţul unei îngheţate la pahar.
M-am maturizat prea mult şi nici nu mai ştiu când m-am trezit mare. A fost cu siguranţă un abuz şi îmi cer iertare.
Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie şi purificări etnice, copii abuzaţi şi copii murind de foame, divorţuri, droguri în licee, prostituţie, justiţie coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, fraţi învrăjbiţi fără bani, ură, bârfă.
Am aflat despre materialism nedialectic şi mame denaturate, care îşi vand copilele de doisprezece ani unor animale cu chipuri de bărbaţi, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a întâmplat cu timpul când aveam impresia că moartea este un concept de poveste, că doar împăraţii bătrâni mor, ca să facă loc pe tron prinţilor tineri - căsătoriţi cu prinţese câştigate in urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii când mi se părea că tot ce ţi se putea întâmpla mai rău în lume era să nu fii ales în echipa lui Menica, repetentul, atunci când jucam fotbal în spatele şcolii?
Vreau să mă reîntorc la vremea când toţi copiii citeau cărţi folositoare, când muzica era neotrăvită, când televiziunea era pentru ştiri şi emisiuni de familie, fără sex explicit şi violenţă
implicită la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripeţiile echipajului "Speranţa", navigând cu "Toate pânzele sus" şi pe mama citindu-mi despre Iosif şi fraţii săi.
Ce bine era când credeam, în naivitatea mea, că toată lumea din jur este fericită deoarece eu eram fericit!

Promit solemn că, imediat ce o să-mi reiau atribuţiile de copil, o să-mi petrec după-amiezile căţărându-mă în copaci, călărind bicicleta vărului Cristi şi citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba înjghebată din ramuri şi frunze de fag, în spatele grădinii.
Îmi iau angajamentul că nu o să îmi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apă, gunoi, cablu TV şi Internet, asigurări pentru maşină, asigurări de sănătate, taxe anuale de
proprietate, credit-carduri, iarbă netăiată, computerul virusat şi faptul că maşina a început să vrea la mecanic.
Vă asigur că nu o să fiu pus în încurcătură atunci când o să fiu întrebat: "Ce-o să te faci când o să creşti mare?", deoarece acum ştiu: vreau să fiu COPIL! Gata cu plecatul la serviciu când ar
trebui să dorm şi să-l visez pe Florin Piersic - Arap Alb, gata cu ştirile despre terorişti, bombe şi căderi de avioane.
Gata cu bârfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu hernia de disc, păr grizonat, ochelari pierduţi, medicamente scumpe şi dinţi de porţelan.
Gata! Stop! Cedez! Demisionez din funcţia de ADULT! Vreau să cred în sinceritatea zâmbetelor, nobleţea vorbelor, o lume a cuvântului dat şi respectat, a dreptăţii, a păcii, a viselor împlinite, a imaginaţiei înnobilate, a îngerilor buni şi a omului drept.
Vreau să am iarăşi şase ani şi jumătate! Fiţi voi mari şi importanţi, şi ocupaţi, şi îngrijoraţi.
Eu vreau să cresc MIC!


YO !

Suvenir

Lumina ce-am atins-o ieri, cu tine
Azi, mă respinge şi mă doare
Ochiul. Sub ace de albine,
Se află-ntr-o continuă căutare…

Nu cred c-am înţeles prea bine…
De ce mi-ai revenit în amintiri
Neanunţat. Nevrut de mine…
Vorbindu-mi despre-o nuntă şi de miri…

Ce n-aş fi dat să ştiu de ce-ai ales
Reflexia verde-a unei alte luni ,
Când luna noastr- a adunat minuni
Şi încă mai aveam din ea un rest ?

Şi tot aşa, nu înţeleg lumina
Ce ieri era a mea şi azi mă doare…
Ridic o mână spre locul care
Adăpostea cândva inima...

Şi trec prin locu-acela ca prin aer
Mă înspăimânt când nu mai simt nimic…
Observ cum te absoarbe depărtarea
Sunt liberă …şi mă ridic…

Noapte

Iată.... miez de noapte... două sticle de Merlot.... goale! Dintr-a treia se prelinge o picatură... direct pe limba mea... " Am chef să fac dragoste!" - îmi spune prietenul meu virtual... Ce frumos! îmi spun şi schimb subiectul... Dragostea e un lucru atât de fragil...
Cred că oamenii nu îşi dau seama ce înseamna până în ultimul moment... Cred că noi toţi suntem într-o cursă contra cronometru pentru toate prostiile posibile dar nu şi pentru dragoste... O dispreţuim... o considerăm un mit sau, mai rău: ceva de neatins... De multe ori, nici măcar nu îndrăznim să visăm la ea...
Mă uitam mai deunăzi pe nişte pagini scrise cu mulţi ani în urmă...
Când aveam vreo şaisprezece ani, dacă priveam cerul... mă îndrăgosteam... Mă îndrăgosteam de cineva atât de tare încât visam cum e să fiu cu EL iar când mă trezeam, mă durea fizic despărţirea de lumea Lui. Omul meu de Fum, Omul fără faţă şi fără contur... iată idealul meu masculin!...
Azi, un secol mai târziu, râd de acele naivităţi... Omul de fum e încă acolo dar nu îl mai iubesc... E partenerul meu tăcut, care îmi suflă în inimă, fără a o putea încălzi...
Zile în şir mi-am dorit să mai simt, să mai pot simţi... Nimic din ceea ce e lumesc, nu mai poate trezi la viaţă acel sentiment... Mi-e ciudă! Mi-e ciudă fiindcă simt un gol imens acolo unde e inima...unde ar trebui sa fie... Şi aş vrea să umplu golul ăsta... cu dragoste.... sau ...cu orice...!?!

Monolog

Acum o săptămână, într-o noapte, am încercat din răsputeri să dau de tine… Am sunat şi de cealaltă parte a firului, vocea mi-a spus: „Persoana solicitată, nu poate fi contactată”…

Nici măcar nu ştiu ce ţi-aş fi spus…

Probabil că îmi lipseşti mult, că nu există seară în care să nu adorm cu tine-n gând… Că totul s-a schimbat de când nu am mai vorbit… Că mă simt vinovată că am plecat, că mă simt vinovată că am fost atât de departe de tine când aveai mai mare nevoie de prezenţa mea… că nu ţi-am ascultat niciodată sfaturile, părerile… Că îmi aduc aminte lacrimile tale, părerile tale de rău şi neputinţa ta de a mă stăpâni, atunci când spiritul meu, rebel, o lua razna…

Sunt patru ani de când nu mai pot să te ţin în braţe… Patru ani de când mă simt goală pe dinăuntru şi mă fac că nu ştiu de ce… dar eu ştiu, toată fiinţa mea o ştie… Îmi lipseşti… Nu am să găsesc nicicând altă persoană care să mă înţeleagă aşa cum o făceai tu…mereu… necontând cât de mult te răneam…

Mă gândesc la tine… când plouă… mă gândesc la tine când mănânc… când mă enervează careva… când e primăvară, când mă cert cu vecinul…când îmi beau cafeaua… de Craciun, de Paşte şi în toate minutele din celelalte 363 de zile… Mă gândesc atât de mult, că mă doare… şi mă gândesc…că mi-ar plăcea să ştiu că ţi-e bine…

Când auzeam prin filme expresia „Nu sunt complet fără tine!” mă gândeam „Ce sirop ieftin!”… Acum simt siropul ăsta curgându-mi prin măruntaie… doar asta mai simt… gustul lui amar.. În rest… vid… da, mă simt incompletă, invalidă, pierdută fără tine…

Nu mi-am dat seama niciodată că tu eşti geamandura mea… infirmeria în care fugeam dacă mi se spulbera sufletul…conştiinţa timpului şi rostul lui – tu… Motivul pentru care nu m-am sinucis – tu… Cauza pentru care mă întorceam dimineţile acasă, indiferent de starea în care mă aflam - TU!

Toată viaţa mea, marcată de prezenţa ta… de cînd mă ştiu… primele imagini, rătăcite în memoria mea de prunc, sunt cu tine… primul gust şi miros… îţi aparţin… Nu ştiu cum de mai pot respira fără tine…

Îţi dai seama ce nedreptate s-a făcut? Realizezi tu oare cât de pierdută sunt fără tine? Ştii că nu pot să mă gândesc la tine fără să plâng? Aşa că plâng seară de seară… Mi-e greu!

Nu mai pot… vreau..trebuie să te văd… Am un gol în stomac! Când realizez că mă întorc acasă şi tu nu mai eşti acolo… mă rup între două lumi… mi se pare de neconceput şi totuşi… parcă visez şi totuşi…

Au trecut patru ani dar ÎNCĂ mai simt mirosul tău discret în camera de acasă… Am încercat să înlătur tot ce îmi aducea aminte fizic de tine… dar… rămâne aerul… gestica ta e încă întipărită în aerul din camerele de acasă… nu stiu…

Azi noapte am sunat iar! Îngerul de serviciu mi-a spus că nu mai domiciliezi pe palierul de argint… Cred că aripile noi sunt mai bune…daca ai reuşit să avansezi un etaj…




MI-E DOR DE TINE, MAMĂ!!!

The Gathering - Festinul

Ei râdeau, acoperind cu râsul lor acea stare de durere şi de nelinişte care a fost provocată – cu câteva minute înainte – de EL, prin cele spuse. Nu se ştiau vorbele menite să liniştească.

Începuseră totuşi o discuţie în care toată lumea vorbea, fără a înţelege nimeni mare lucru. Toţi erau experţi în problemă – într-o problemă oarecare – doar de teama penibilului… Nu mai aveau chef sa facă ceea ce făcuseră înainte de a fi întrerupţi şi atunci se ascundeau după nişte vorbe goale. După vreo oră de ţesut polemici şi schimbat lumea, fără vreun anume rost, parcă îşi mai reveniseră un pic.

Tăcerea lor interioară începea să se umple încetul cu încetul, spre surprinderea LUI. Zgomotele sunetelor, aruncate alandala, se strivea şi parcă se trezeau dintr-un vis urât; un soi de coşmar pe care-l aşteptau demult dar pe care totuşi nu vroiau să-l accepte…

Cuţitul care a tăiat carnea tăcerii era prea ascuţit pentru ei… EL era atât de…străin şi totuşi reuşise să se joace cu psihicul lor, cu spaimele lor… Toată memoria lor ancestrală era tăvălită în mocirlă de către acest neavenit… de acest…

EL era calm. Şi mai înainte vorbise nepăsător. Părea că singura lui preocupare era să le spargă clopotul de sticlă – clopotul de sticlă, sub care ei stăteau atât de confortabil, într-o dulce toleranţă reciprocă.

În fine, s-au decis ce era de făcut, în momentul de tăcere…tăcerea LUI cea mai lungă: aveau să bea! Dar nu se puteau hotărî: vin roşu… absint…sau…

Au chemat valetul. Aceeaşi nehotărâre: vin roşu? Absint? Lua-l-ar dracu de valet nemernic… sângele lui clocotitor… Lua-l-ar dracu! Perdelele se umflară ca un răspuns… De ce l-au mai chemat? EL era demult acolo…

Valetul – un omuleţ ciudat – nu părea deloc speriat; nici măcar bănuitor… oricum, i-a întrebat ce doreau să bea?!

Nu a mai fost timp de răspuns fiindcă se năpustiseră asupra lui; nehotărârea de mai devreme se transformase, locul ei fiind luat de faptă. Valetul era acum un liniştit sac de piele, stors de ultima picătură de sânge, uscat şi teribil de ciudat. Parcă nu ar fi avut viaţă vreodată… Parcă era de când lumea aşa… în forma aceasta…

Erau puţin mai liniştiţi; nimeni nu părea şocat de apucătura lor… vampirică…

Da, erau foarte liniştiţi până când izbucniră toţi într-un râs isteric – râsul valetului în oglindă – şi căzură cu toţii seceraţi. Morţi. Cu feţele mânjite de un rictus majordomian.

Prezenţa LUI nu se mai simţea în cameră… doar perdelele se mai umflau încet, amintind că a fost chemat…

A la recherche d’un rêve… sans temps

Je suis un homme comme tous les gens… un simple homme avec de simples désirs… Ce que c’est seulement à moi, particulièrement, sont mes rêves. Si je pourrais les peintre, j’avais faire Dali pâlir d’envie…

Mon rêve en Roumanie était, comme pour chacun d’autre - parce que chacun désire une meilleure vie – d’émigrer dans l’Occident. C’est le MIRAGE de tous les Roumains. Mais ils ne savent pas (je l’ai appris maintenant) qu’une fois au-délà de cet espace, les rêves disparaissent. Pendant la nuit, au lieu des rêves, c’est le grand noir… et c’est le vide. Oui, c’est vrai, en Roumanie, souvent les nuit sont dévastés par les soucis et les inquiètudes quotidiennes mais… on reste toujours du temps et de l’espace pour rêver. Quand même, je ne veux pas être mal comprise: après avoir émigrée, mes plus chères espoirs sont devenus réalité, mais… je ne peux plus rêver. Mes rêves ont disparu. Mes désirs de Roumanie se sont accomplis: j’ai un mari, un enfant, un chien, une maison… Mais c’est difficile d’accepter que je n’ai plus des rêves …

Cette capacité d’évader chaque nuit dans un royaume que j’invente toujours, je ne l’ai plus. Ce monde d’au-délà de mes draps s’est perdu, je ne sais pas où. Mes licornes, mes blanches et douces licornes sont parti pour s’abreuver dans un autre iris endormi…

Le rêve, le royaume des rêves… c’était là mon paradis…

Oui, j’ai le paradis ici, dans ce monde… je l’ai découvert ici… Cette morceau de vert où je vis ne peut être que le paradis… Parfois, je me demande qui peut faire les choses si parfaites? Or… où les choses peuvet être si parfaites? Seulement dans le paradis… Ce paradis où je me sens prisonnière, quand même… Je ne comprends pas la langue des anges de ce paradis, je ne peux pas leur parler… ils passent comme des ombres… J’ai essayé d’apprendre… C’est inutile, je vais être une intruse pour toujours… Ils m’ont accepté dans leur monde, c’est vrai, mais dans cette terre, mes racines ne trouvent plus la sève…

Est-ce qu’il est vrai que, si on les arrache, on sera malheureux pour toujour? Dans mes rêves, il y avait des anges chaleureux et bons qui savaient me faire heureuse… qui riaient et couraient commes des enfants. Ici, dans ce paradis, ces beaux anges passent autour de moi, dans la rue, je les vois par la fenêtre, je pourrais même les toucher, ils passent en silence, sans jamais déranger, sans jamais faire un geste… Parfois, en les voyant planer autour de moi, j’ai l’impression de voir dans leur grands yeux un reproche muet… j’ai invahi leur paradis…

Et, tout d’un coup, je sens que je ne suis pas un des ceux avec des ailes… C’est étrange, ce paradis est le paradis de mes anciens rêves, cette terre est la terre de mes anciens rêves, et moi, je plane au-dessus, avec mes racines aériennes, sans pouvoir m’accrocher, sans pouvoir y rester…

Peut-être l’ange que j’ai offert à ce paradis aura, un jour, les racines que je ne peux pas avoir et que je voudrais tant. Peut-être, il saura parler aux autre anges, comme je ne suis pas capable de le faire… Mon petit ange fera vivre mes rêves et il saura, il pourra rêver… Je vis avec et pour cet espoir…

Teatrala (De Joc)

O dramă ce se desfăşoară
Pe trei platforme diferite, afară:

Platforma I:
Tu, eşti soare
Eu – deşert.
Mă chinui şi mă arzi
După bunul tău plac
Şi nu ţi-e milă
Şi eu tac!

Platforma II:
Eu sunt un fir de iarbă vestejit
Tu – un nor care nu vrea să plouă
Şi priveşti cum mă sting
Fără regret.
Iar eu, m-aplec şi tac
Te iert!

Platforma III:
Tu eşti tu
Eu – doar eu
Şi treci nepăsător
În timp ce ploaia-mi şterge chipul,
Mă ia cu el, trist, pământul
Fără rost.

Epilog:
Şi n-ai să ştii de-am fost
Albastră precum apa
Căci va cădea cortina
Şi-ai să devii anost…

13 nimicuri

Nimic. Pur şi simplu nimic…
Nimic cu mine
Nimic împotriva mea
Nimic să mă susţină
Nimic să mă iubească
Nimic din care să mor
Nimic pentru care să te urăsc
Nimic care să mă convingă că exişti
Nimic în mine
Nimic în jurul meu
Nimic să mă bucure
Nimic să trăiesc
Nimic. Pur şi simplu nimic…

Egoism

Nu a mai rămas nimic
de oferit!
Am dat tot ce am avut
mi-am dat ochiul,
mi-am dat şi unghia,
mi-am oferit spiritul
unui necruţător tu.
Nu mai am de oferit
nici măcar regrete…
Este tardiv să cer
şi nici să dau nu mai pot.
Mor încet o dată cu clipa
pe care o respir.

In vis

Oraşul îmi părea străin, rece şi neprimitor…străzile erau înguste şi obscure; un miros pestilenţios îmi umplea nările… Amurgul mă făcea să observ orizontul în nuanţe sângerii. Parcă se dăduse o luptă între cer şi pământ iar cerul ieşise şifonat din această bătălie. Norii, uşori şi pufoşi, arătau acum ca nişte bandaje puse pe răni putrezite…
Vroiam să-mi limpezesc gândurile şi nu puteam altfel decât observând tristeţea oraşului.
Nu sunt un om cu simţ estetic. Nu mă pricep la nuanţe; paleta cromatică mi-e absolut străină dar nu puteam să trec nepăsătoare pe lângă culorile ce-mi alergau atât de generoase prin faţa ochilor.
Aşadar, aveam o dată griul supărat al clădirilor… din acest gri se desprindeau nuanţe mici de alb-gălbui. Năpârleau clădirile? Desigur! Aceste şopârle uriaşe încercau să-şi schimbe înfăţişarea. Încercam să-mi imaginez ce culoare aveau sub această piele de mortar gri… să fie un alb pur sau doar roşul, bolnav de cărămidă, al sângelui?!?
Ferestrele… Da, ferestrele – în spatele cărora se ascundeau cine ştie ce suflete oarbe – erau de culoarea unui ochi de acvilă împietrit; o culoare care se spărgea la fiecare adiere a unei raze solare şi care, spărgându-se, se schimba astfel încât aveai impresia că priveşti printr-un caleidoscop.
Uşile, neprimitoare, aveau o nuanţă mai ciudată… o culoare a „plecării şi venirii” în acelaşi timp.
Străzile erau pavate cu pietre de culoarea laptelui cu miere şi ciocolată.
Nicicând pofta mea de a gusta culoarea n-a fost mai mare… papilele gustative fremătau acum, gustând un aer mat – cumva alcătuit din cioburi de lapte.
Mi s-a întors ochiul: căruţe mortuare – grăbindu-se spre orizonturi numai de ele ştiute – lăsau în urma lor culoarea liniştitoare a nopţii. Era ca şi cum roibii care le ghidau aduceau cu ei suflul rece şi straniu al prafului de stele.
Risipită uşor în boarea albăstruie a serii, „simţeam” culoarea omului. Nefiind o cunoscătoare, nu o puteam defini, nu mă puteam pronunţa. Eram atât de tristă! Aveam nevoie de o culoare… o culoare nemaiîntâlnită, necunoscută de nimeni, nebănuită, care să definească omul.
Mi-am continuat drumul spre amurg, încercând să nu mă mai gândesc la tristeţea oarbă ce îmi inunda sufletul. Începea să mă cuprindă un frig violet iar ochii mi se împăienjeneau de atâta portocaliu… mă simţeam ca un peşte argintiu prins într-un acvariu făcut din gratii…
Am privit spre orizont…Cerul se vindecase, pământul era triumfător, înghiţind orizontul şi amurgul, iar eu, neatentă, m-am împiedicat de o piatră roz. Ridicându-mă, am observat că din tâmplă îmi curgeau stropi precişi de sânge verde. Nu mi-a plăcut! Verde cu roz?
M-am hotărât să dorm aşa că m-am culcat lângă trotuar. Nu cred că a trecut un sfert de gri şi m-am simţit călcată de un inorog indigo.
Am murit albă dar cred că atunci când mă voi trezi am să ştiu, fără să simt, culoarea omului (şi a oraşului).

De Vara

Si iata-ma la capatul imaginatiei… mi-am semanat-o si am rodit-o… am cules-o si am consumat-o iar acum am remuscari, precum bulimicii… ce dreapta comparatie…

Ma simt pustiita de parca un cosmar ar trebui sa vina si sa ma umple… Sa umple golul din mine, sa ma faca sa ma simt plina si rau… Sa ma faca sa vomit, sa imi smulga maruntaiele , ca intr-o perpetua penitenta…

Sunt prinsa intr-un vartej confuz de sentimente… E o fractura de os intre dorinta si asumarea a ceea ce urmeaza…

M-am intrebat adesea cum rezista cei ce isi urmeaza primele si cele mai elementare impulsuri? Cum fac fata perioadei “post – impuls”?

In ultimul timp, parca tot mai des… sunt pierduta intre doua lumi si nu mai imi gasesc certitudinea niciunde…Sunt un copac cu radacini firave care stau agatate, crispat, in aer…. mi-am ancorat radacinile in aer… Nici ca imi puteam gasi un sol mai fecund… Si aerul asta… ma doare… ma dor radacinile nedezvoltate… ma doare trunchiul si ma doare coroana… ma dor cercurile si as vrea sa vina cineva sa ma taie… Sa imi spuna ca voi fi utila in vreun semineu, sau la constructia unui pat de copil… a unui pandativ – ce va fi cadou pentru o vaduva sau …pentru a incorseta un corp inert si a-l insoti departe in adancuri… Macar asa sa imi asez radacinile intr-un loc firesc…

Ma uit in oglinda, ce nefericire!, si nu ma mai recunosc… si nu din cauza ridurilor ci din cauza ochilor… Am pierdut ceva ce altadata mi se parea firesc… am uitat sa zambesc cu ochii… Poarta asta neagra e acum ca un vortex… nimic nu imi aminteste de vreo fericire, oricat de mica…

Parca am trait cu secole in urma si acum m-a uitat cineva pe aici, m-a ratacit…. Iar eu am ratacit biletul in care aveam scrise instructiunile pentru… simtit…

As da vreo doua secole sa reinvat … sa fiu bine, sa ma fac bine! As vrea sa simt placutul… sa nu mai stau imbracata in panze de paianjen… sa las soarele sa imi intre in vortex-uri… sa deschid usa strainilor si sa le spun cat de mult ii iubesc… sa nu mai complic nimic si sa ma bucur cand timpul curge … sa apreciez ce am si sa pot simti iubirea… sa pot sa o si daruiesc… M-am saturat sa fiu doar recunoscatoare si indatoritoare… M-am saturat de stupidul simt al fidelitatii si de amarul de mi-l lasa in gura o dorinta interzisa…. Interzisa…

(…)

Ma uit pe geam. Desi e vara, e rece … E o zi insorita dar racoroasa, asa ca de toamna… Si imi amintesc… imi amintesc mirosul zilei in care m-am indragostit pentru prima oara. Mi se face un dor nebun de putinta aceea… As vrea sa mi se para iar ca aerul miroase dulce, sa simt fluturi in stomac si sa aud muzici nepamantene… sa ma simt adolescenta dar nu in ani … ci in griji…

Tanjesc dupa ceva ce sunt atat de constienta ca nu se mai intoarce….incat …

Mă doare ochiul
de-atâta pelin
ce-mi curge mov
pe-obrazul senin
cândva.

Mă doare albastrul
din glastra de lut
ce-a spart-o demult
chipul cel slut
din oglindă.

Mă doare şi clipa
ce trece mărunt
mi se destramă ochiul
într-un mod crunt
şi inevitabil.

Mă doare profund
Şi nu mai văd!

Eseu

Întotdeauna am crezut că sinceritatea rezolvă totul. Niciodată nu mi-aş fi putut imagina că dacă eşti sincer cu cineva, el ar putea să scoată o rază şi să îţi ardă pupila… Nu mai vreau să alerg după unicorni care, cândva se adăpau din ochiul meu… Azi,îi sperii… Nici măcar cei bătrâni nu mă mai recunosc… Mânzii se apropie cu sfioşenie, se adapă curioşi din izvorul ochiului meu şi apoi fug…Nu înţeleg de ce… Ochiul meu e neschimbat… Izvoarele mele încă nu au secat… Încă mai pot adăpa herghelii întregi de inorogi… Ai îmbătrânit!, spune inima mea, tristă şi uitând să-mi mai măsoare gri-ul… Ai îmbătrânit…. Ecoul se izbeşte de vălul palatin şi îmi inundă pupila… Izvoarele mele se tulbură… Inorogii mei se transformă în balauri care-mi devorează văzul… Sunt plină de ape purpurii… Mi-e sânge de mine, mi-e alb de noroi… Tăcere…. Mă închid în vastele-mi apartamente negre… Protectoare, ele vor opri veşnicia să mă destrame… Mă doare semeţia inimii mele… Întotdeauna a ştiut să sufere! … şi întotdeauna în tăcere…

Despre plecari si veniri dar, in special despre veniri…

SASHA TAMARA PERSIDA

Era vineri seara, 17.02.2006, si vorbeam cu o prietena pe Yahoo Messenger… Totul parea ok doar ca eram cam obosita asa ca, pe la miezul noptii i-am spus ca merg sa ma culc. Zis si facut!!! Am stins calculatorul si când m-am ridicat de pe scaun am crezut ca am facut pe mine. M-am gândit: „ A dracului candidas, trebuie sa fac ceva cu ea, dupa ce am sa nasc…!” Candidas, ne-candidas dar peste noapte m-am schimbat de vreo câteva ori. În final mi-am pus drept tampon un prosop care s-a „umplut” în jumatate de ora… Era în jurul orei cinci dimineata când m-am decis într-un final sa-mi trezesc jumatatea…

Mi-a trebuit ceva timp pâna am facut asta fiindca stiam ca are sa panicheze si nu vroiam sa se întâmple asta decât daca era într-adevar cazul… În fine, speriat si cu freza într-o parte, barbatu-meu a sarit din pat direct pe telefon unde – într-un ciudat melanj de limbi vorbite cu creierul adormit – i-a explicat doamnei de la celalat capat al firului ca nevasta-sa e gravida si ca noi o sa venim la spital…

Iata-ne, asadar, aproape de ora sase dimineata, în masina rulând catre Thusis – oraselul de lînga Tiefencastel – cel în care se afla spitalul unde urma sa nasc… Pe drum, trezindu-ne de-a binelea, ne amuzam copios gândindu-ne ca nu s-a rupt nici o apa si cât de stupizi o sa aparem acolo… eu – cu un tampon cât toate zilele, facut din cel mai mare prosop pe care-l aveam în casa – barbatu-meu cu freza în vânt – caci în virtutea inertiei, unde sa te mai dushui sau toaletezi???…

În fine, iata-ne ajunsi la spital unde am fost întâmpinati de o acritura, pe numele ei Laetitia… Îi zic acriturei, care se apucase sa îmi lalaie ceva într-o germana de Elvetia, ca nu vorbesc aceasta minunata limba DAR ca putem încerca sa comunicam în engleza, franceza sau sârba;… Replica ei? „Mda, sârba… ce sa fac eu cu ea?” Mi-a venit sa îi spun eu cele câteva sute de modalitati de a fi fericita cu limba… sârba… dar… hm… tocmai îmi spusese asta în franceza asa ca eram uimita, un pic contrariata… M-am decis sa nu spun nimic, mai ales ca în franceza înca nu am deprins cuvintele care mi-ar fi fost de folos cu vaca asta. S-a decis sa îmi faca un control… Mi-a spus ca ma dilatasem trei centimetri si ca da, aceea ce se scurgea, precum Niagara, din mine într-adevar este APA. M-am simtit deodata fremena. Nu vroiam sa pierd nimic, cu atât mai putin apa MEA!!!! Era apoape ora sapte dimineata. Asadar trei centimetri!!!

Mi-au luat sânge si m-au bagat într-un salon cu o doamna foarte simpatica, care nascuse de cinci zile o fetita pe nume Nona si care urma sa plece acasa în dupa-amiaza aceea ; doamna se numeste Julia, e din Elvetia, am ramas în contact – asta dupa ce i-am facut capul calendar cele câteva ore în care am fost împreuna…
Cei care ma cunosc, vor sti la ce anume ma refer… Julia a fost atât de draguta încât mi-a „împrumutat-o” pe Nona sa o tin un pic în brate, „daca vreau”. Vroiam dar simteam cum ma cac pe mine de emotie… Nu am tinut în brate niciodata un copil de cinci zile dar Nona era adorabila asa ca nu m-am cacat pe mine dar cred ca am slabit instant vreo cinci kile… Julia mi-a zis:”Vezi, daca esti atât de emotionata acum…îti imaginezi cum vei fi când vei tine în brate propriul tau „produs”?!?” … Ceea ce a omis, cu desavârsire, sa spuna a fost ceea ce avea sa urmeze…

Pe la ora 16:00, barbatul Juliei, un superb exemplar, a venit sa îsi ia fetele. Julia mi-a lasat adresa ei de e-mail si au plecat… Am ramas singura si linistita în salon… Pâna seara la ora 20:00 citisem deja doua carti („Scuip pe mormintele voastre” – Boris Vian si „Matase” – Alessandro Baricco). Eram linistita fiindca nu aveam nici cea mai vaga idee despre ceea ce avea sa urmeze… Îi spuneam Riccardei, una dintre „mamele” din echipa, ca poate am sa am norocul de a naste fara dureri. Riccarda a zâmbit gales si mi-a replicat: „Daca tu nu ai sa ai dureri pâna când vei naste, ai sa fi prima femeie din lume care a avut sansa asta. Iar eu am sa chem presa si televiziunea pentru ca tot globul sa stie despre femeia care a nascut fara dureri…” „Mda, ma gândeam eu, las’ ca vezi tu… la ce sarcina linistita am avut, e imposibil sa nasc cu dureri!” Cine a nascut, stie ce tâmpenii debitam…

Ei, lume draga si pe la ora 20.00 începe Adina încetisor sa se vaite. Asta ca sa nu mai spun ce „apa la mal” aveam… Cum ma ridicam putin din pat, cum ma simteam de parca as fi facut reclame la „Pempers”… „Uite, mama, curge dar nu sunt udaaa! Pempers va protejeaza!” Normal! Eu nu aveam un Pempers, eu aveam ceva de gen parasuta si tot degeaba… Pe la ora 21.00 ma gândeam ca înca e bine, suportabil… La ora 20.00 eram dilatata cinci cm … Ma gândeam ca ceva nu e ok… Doar doi cm în aproape douasprezece ore?!?…Mda… La ora 00.00 eram ferm convinsa ca mi-am gresit cariera si ca trebuia sa ma fac mezzo soprana… Începusem sa scot triluri… deocamdata încetisor.

Katharina, „mama” cu care am nascut, nu m-a mai lasat sa ma întorc în salon ci m-a luat cu ea în sala de nasteri… Mi-era somn si nu aveam chef sa respir asa cum îmi spunea ea. Acum timpul se derula astfel: atipeam câte un minut dupa care eram trezita de câte o contractie (primul tip), care ma facea sa cânt din ce în ce mai fals… La sfârsit aveam sa îmi dau seama ca exista doua tipuri de contractii: cele care nu te lasa sa respiri (sau sa dormi), si cele care te învata sa cânti, daca nu ai avut bunavointa de a stii pâna în acel moment…

Nu, serios, prima categorie e groaznica, mult mai rea decât a doua; primele contractii le poti compara cu o operatie „pe viu”… ai impresia ca la fiecare trei minute cineva te taie fin, delicat, dar teribil de precis si apasat, cu un bisturiu mare, mare, mare… Buun… Din a doua categorie, un pic mai blânda, dar nu atât de…încât sa uiti ca esti bortoasa, face parte contractia „Împinge, bai, ca vreau sa ies!” Cred ca aceste contractii apartin mai mult viitorului personaj care are sa te …multiplice, vorba unui prieten… Da! La aceste contractii nu poti face altceva decât sa te deschizi si sa împingi, indiferent ce iese… Va imaginati ca pâna iese ceea ce trebuie, mai iese si altceva… Acuma… cantitatile de „altceva” difera… de la persoana la persoana si în functie de meniul avut în momentul precedent „MOMENTULUI”… Eu am avut un pic noroc…dar Katharina, nu!

Seara luasem cina si - fiindca la spital nu se face meniu special pentru gravide - am mâncat si eu ceea ce a mâncat toata lumea adica „Paste Carbonara”. Destul de reci si nu extraordinare. Asta avea sa afle Katharina mai tarziu. Ea le-a simtit destul de calde, bagsama, cel putin 37°C… Prima data nu m-am jenat… Katharina a venit cu o tava mica, atunci când i-am spus ca „am pofta” sa vomit… Mi-a pus tava sub barbie… Eu ma vizualizam în relanti… am îndreptat gura înspre tava, dar fiindca ma uitam în ochii ei (nu ma întrebati de ce, probabil cautam o aprobare pentru a borî), jetul meu a avut o alta traiectorie, mai precis între sânii ei, undeva între piele si acea camasa albastra – curata si impecabil calcata… Da… A fost! Bun! Ziceam ca prima data nu mi-am cerut scuze, nu eram jenata iar fata a zis ca nu e nimic, ca e normal din cauza contractiilor… bla-bla… Daca ar fi avut ea ideea de ce avea sa urmeze… hehehe… Adevarul e ca mie mi se rupea! Eram aproape în coma! Nu vroiam decât sa dorm dar Katharina zicea ca trebuie sa ma plimb ca sa ma dilat. Sa ma plimb sau sa fac gimnastica. Ha! Eu care nu îmi miscam curul nici când nu eram gravida daramite acum? „Daramite acum” ma trezisem calare cu burta pe o minge mare si: ea – rotunda, eu – rotunda faceam un cuplu perfect întru rostogolirea secolului… Noroc ca aveam spatiu…

Apropo, aici, sala de nasteri nu se compara cu nimic vazut de mine pâna acum. Nu miroase a niciun medicament, atmosfera e calda iar decorul minunat. Perdele de voal rozalii, sau cu tente mov se combina cu draperii albastre în ape… Mobilierul este alb dar în niciun caz rece… Miroase a betisoare parfumate si totul împrejur îti confera o stare de bine, de calm si de siguranta. Nu exista nimic care sa îti aminteasca, dinainte, de calvarul ce are sa urmeze. (ma refer la foarfeci, forceps-uri, etc.)

Revenind la prestatiile mele, calare pe te miri unde! Adevarul e ca daca avea cineva curajul sa ma filmeze cred ca lua Oscar-ul, fara niciun dubiu… De pe minge, am aterizat în pat fiindca „vroiam sa dorm”.. Ajunsa în pat, mi-a venit sa vomit. Katharina iar cu tava, ma rog, acelasi scenariu.. Nu are rost sa va explic…Ideea e ca femeia si-a schimbat de patru ori camasa ei impecabila, de fiecare data spunându-mi ca e ok, ca face parte din meseria ei si ca nu e suparata… (eu ma gândeeam ca o sa-si verse matele). Oricum, prima data a fost groaznic fiindca i-am oferit „pastele” mele… A doua, a treia si a patra oara a fost… „curat” ca nu mai aveam ce oferi…

Fiindca durerile nu încetineau, mi-a fost oferita o cada plina cu apa calda si sare. Katharina a adaugat esente mirositoare, a aprins lumânari si mi-a pus muzica de relaxare: Enya… De atunci o urasc pe Enya!!! Pentru reusita completa „am înghitit” si doua supozitoare. Am reusit sa stau asa circa o ora, zguduita de dureri… supozitoarele erau pentru calmare (a-ha!) dar cum nu au reusit, Katharina a decis sa îmi mai administreze câte ceva, de data asta oral… Ok, mi-a dat un sirop amar si dupa cinci minute… l-am vomat… bineînteles pe ea! Cred ca atunci s-a suparat un pic fiindca mi-a administrat o injectie intra-musculara… zicea ea „pentru calmarea spasmelor” My ass! (Cine ma cunoaste, stie despre oroarea mea de ace). Dupa „calmarea spasmelor”, sau mai degraba razbunarea Katharinei, mi-a mai dat o data licoarea amara dar s-a tinut la distanta de mine pret de vreo zece minute… De data asta nu am mai vomat dar durerile nici vorba sa plece… Era apoape ora 06:00, dimineata. Dupa o verificare rapida, Katharina a decis ca bebe poate sa apara în orice clipa, eu având o dilatare de zece cm. A decis sa îmi sune soztul, care era hotarât sa asiste la nastere, împotriva vointei mele…

În fine… a ajuns jumatatea mea si eu, printre triluri,si mai ales când am vazut ce verde-galbui e la fata, sau poate vedeam eu în culorile astea la ora aia, i-am spus sa astepte pe coridor ca nu ma pot screme cu el de fata… Omul a înteles si s-a supus. Mai târziu mi-a explicat si de ce… Iata:

Initial, cum el e asa un mic erou de felui-i, s-a suparat pe mine fiindca spunea ca vreau sa îl privez de bucuria de a-si vedea fiica iesind in lume… îhî… Nu stiu ce culoare si ce mutra aveam eu la ora la care Gui a ajuns la spital dar stiu ca nu a trebuit sa îi spun de doua ori sa astepte pe coridor. Acolo, avea sa îmi spuna el mai târziu, a prins el o culoare de var galbui si îi vâjâia capul atât de tare când a început sa auda trilurile mele de privighetoare ranita-n fund, încât un doctor care trecea pe acolo l-a întrebat daca e bine si daca nu vrea sa se aseze… „Nu, zice el, e ok. Naste nevasta-mea!”

Nu stiu cât a mai trecut, nu mult în orice caz, chit ca mie mi s-a parut o eternitate; ma plimbam de colo pâna colo prin sala de nasteri. Când eram cu fundul în sus pe masa de nasteri, când eram calare pe minge, când ma tineam de masa si visam clatite… Eram în perioada de contractii „Prinde-ma, tanti, ca vin!” Nu mai vroiam sa împing nicicum fiindca simteam cum îmi ies ochii pe cur. Apropo, toata perioada travaliului, am trecut-o cu ochii închisi, „pe jumatate plecata”… Când Katharina a considerat ca e momentul, a umplut vana cu apa si mi-a zis „Fato, acum e momentul dar trebuie sa împingi o data muuult ca sa treci de faza cu „iesitul capului” ca de nu, o sa o tii asa pâna mâine!” Eu, când sa ridic piciorul sa intru în vana, alta contractie… M-am ghemuit lânga vana cu o oarescare frica sa nu îi dau drumul fiicei mele direct în cap. Cu ultimele forte dar cu ochii înca închisi am intrat în vana. Eram în picioare. M-am apucat de mânerele de pe margini pentru a ma aseza. Ajunsesem într-o delicata pozitie de Sumo – adica nici asezata, nici în picioare – pup, cum am zice noi în Banat, când… am simtit nevoia imperativa de a-mi contopi personalitatea cu cea a lui Pavarotti sau Domingo, sau Callas sau mai stiu eu cine dracu, fiindca am tras un urlet, pardon, tril, care m-a tinut vreo cinci minute (timp în care fiica-mea tot iesea si nu se mai termina) …

Cred ca Minculescu, de la Iris, poate fi invidios… Am luat note mai acute ca el si de mai lunga durata… Katharina nu a mai apucat sa îsi puna manusile… Îmi tot spunea, „Împinge si urla, hai ca-i bine!” Eu: „Îi bine ca înca nu am trezit tot spitalul, sau…?!” Sasha a binevoit sa îsi scoata capul invers si nu în pozitia normala asa ca Mama Katharina si-a înfipt vârtos ambele mâini în! Hehehehe… Am avut aceeasi reactie ca atunci când mi-am rupt piciorul. Aproape un deja-vu…

Am auzit, în primul rând cum se sfâsie carnea, am realizat, dar – nu stiu prin ce minune – nu îmi pasa… Apoi, din cauza durerii, am început sa cobor toti sfintii din Rai si sa urc toti îngerii din Iad. Bineînteles, în limba materna fiindca e greu sa te concentrezi, în situatia data, sa înjuri într-alta limba…

Well… faza de Francisc Ford Copolla, mai precis, capodopera sa Dracula:

Ma uitam „înspre în jos”. Bineînteles ca din cauza burtii nu vedeam mare lucru dar am ramas „placut” impresionata (daca se poate spune asa), la vederea apei care, din albastra-verzuie (ca avea saruri în ea), s-a transformat dintr-o data în sânge prin care mai pluteau si alte bucati din mine (neindetificate, nebanuite si în consecinta neinteresante). Nu am sa insist asupra privelistei, nu de alta dar nu vreau ca vreun cititor sa lesine … de pofta… SIC! Totusi, am sa mai spun doar ca a fost un moment demn de un cadru într-un film… bizar…

Revenind la placuta si delicata mea îndeletnicire: si da-i si lupta, Adino, pâna când zarit-am ceva albastru tâsnind si apoi plutind spre marginea cadei. (Era ora 06:55 a zilei de gratie si miracol - 19.02.2006) Între mine si aratarea albastra - un cordon alb, gelatinos. Noroc cu cordonul ca altfel Albastreaua ajungea pe coridor, în marea ei graba. Evident, dupa vreo doua secunde, am realizat ca era Sasha – fata mea – cea care iesise atât de vânjos si de albastru… dar, chiar!!! moment panica:

DE CE E ALBASTRA? E CIANOTICA? Nu stiam eu ce e aia „cianotica;” dar nah, auzisem în „Spitalul de Urgenta” asa ca am întrebat: „Fiica-mea e cianotica?” Katharina a belit niste ochi la mine, nu a zis nimic fiindca avea altceva mai important de facut… Sasha nu plângea! Era atât de calma si în continuare albastra…

S-a taiat cordonul ombilical. Eu am ramas în vana cu cealalta parte a cordonului atârnându-mi, iar la capatul lui aveam… o foarfeca. Imaginati-va cum a fost când am iesit din vana cu foarfeca pocnindu-mi pe la glezne. Am sa revin imediat asupra aspectului…

De abia când, cu niste pompite hidoase, a început sa i se curete narile si gura, Sasha a catadicsit sa scoata doua Oa-Oa!!! (Nota: 10.9.10) Dupa care s-a calmat, ca era obosita fata!

A venit schimbul de dimineata! Riccarda, care a luat-o în primire pe Sasha (toaletaj si îmbracat), si înca o fata (regret ca nu îi stiu numele), care a venit sa ma ajute, împreuna cu Katharina sa ies din vana. Katharina mi-a explicat ca am nevoie de niste copci fiindca m-am cam rupt… în figuri! Am întrebat-o daca mai pot ramâne în vana, nu de alta dar mi-e somn… Mi-a raspuns ferm: „NU!” – dupa care, tantosa, a alunecat pe sângele de pe jos (eu eram deja afara din vana, cu apa si sângele siroind pe trupu-mi, de-acum zvelt …muahahaha…), si a cazut apoteotic în vana.

A cincea oara si-a schimbat femeia uniforma! A mai avut ea toata noaptea tentative de a aluneca prin vomele mele dar s-a tinut tare. Ei, de data asta mi-a reusit! Mi-a spus de acolo din vana ca tura ei (de noapte), s-a terminat si ca ne vom vedea a doua zi (ma rog, noapte).

Am ajuns si pe masa, cu foarfeca atârnându-mi, dalanga-balanga… Mergeam cracanata exact ca o vaca si îmi venea sa ma cac pe mine de râs fiindca vizualizam tabloul din exterior. Eu cu foarfeca mea balanganindu-se si în dreapta mea, fatuca aia anemica, care încerca din rasputeri sa ma sustina si bâguia ceva în germana. Poate îmi spunea ca are probleme cu ficatul sau hernia sau… dar cum eu nu stiu o boaba germana…Eh! Mi-au pus-o pe Sasha în brate si parca sala în care eram, a devenit mai spatioasa si oarecum roz… A aparut si barbatu-meu! Alb la fata (izbitor de constrastant în tot peisajul meu rozaliu, cu stelute moave… ), si cu o cana de cafea în mâna; goala pe jumatate. Cana! Restul era pe jos fiindca omul tremura.

(Aici, am omis sa spun povestea cafelei. Nu din rea-vointa ci pentru ca nu o stiam. Am aflat-o acum, la o luna dupa nastere. Asadar barbatu-meu fericit nevoie mare, cu matele si nervii pe pereti se chinuia de zor, pe coridor, sa îsi prepare o cafea… Aici, astia au un aparat gratuit pentru cafea. Probabil pentru personalul de noapte si pentru tatici isterici si tembeli, asa ca barbatu-meu… Barbatu-meu, aparent senin, a introdus capsula în aparat si astepta sa-i curga… Apare în peisaj acelasi doctor care mai devreme îl întrebase daca se simte bine. Uimit, de data asta îl întreaba ce face. Sotzul îi ofera aceeasi poveste cu nevasta care naste… „Nu, zice, ce faceti cu masina de cafea?” „Aaaaa, se “destepteaza” micul meu geniu, pai cafea!” „Si merge treaba? – zice ala – Curge?” „Nu prea, zice Gui, si chiar acum vad si ma întreb de ce oare?” „Fiindca nu ati scos ambalajul de pe capsula de cafea! Stiti, ala se scoate altfel veti bea apa plasticata” Barbatu-meu, jenat, i-a multumit si a plecat de lânga aparat. Si-a cumparat o cafea de la bufetul spitalului fiindca, desi e bucatar, e mare lucru sa stii sa faci o cafea buna!!!)

L-am întrebat daca îi e bine dar era atât de hipnotizat de fiica-sa încât nu mi-a raspuns. A vrut sa o ia si el în brate. Normal, i-am dat-o. Dupa ce Sasha era în bratele lui taica-sau, mi-am îndreptat privirea înspre partea de jos a corpului meu unde, am dat bot în bot cu un tânar medic…hm… simpatic foc! I-am spus: „Salut, ce faci?” El zice: „Mai…bine, uite ma pregatesc sa te cos!” Eu: „Aha… pai am o rugaminte. Nu stiu cum ar trebui sa fie produsul final dar, please, fa-o cu doi-trei cm mai mica decât e prevazut în standard!” Omul s-a blocat dar dupa vreo trei secunde îl auzeam chicotind dintre picioarele mele si repetând într-una, ca un disc stricat: „You are crazy, woman! You are crazy, woman! You are crazy, woman!” Aia stiam eu demult. El – evident, nu! A venit apoi sa ma viziteze în fiecare zi… hehehe… pacat ca sunt casatorita Si am si un copil… Nu l-as fi iertat, chit ca nu îmi plac blonzii…

(Mai târziu a venit sa ma viziteze un alt tânar doctor, brunet, si sârb pe deasupra. Daca nu m-ar fi durut atât de tare….of, mama!!!!)

Buun! Odata cusuta treaba, blondutul meu mi-a spus ca îi pare bine ca m-a cunoscut (nu stia el ce bine îmi parea mie!) si ca îmi doreste o zi buna, alaturi de fiica si sotul meu si ca o sa ne mai vedem noi! (A-ha! Poti sa fi sigur!!! Oricum, omul s-a tinut de cuvânt, ca un gentleman, spre excitarea neuronului meu… si nu numai!!!).

Am ramas în sala doar noi patru: Barbatu-meu cu Sasha lui în brate. Eu, cracanata si înfrigurata (ca doar îi greu „sa iei aer” atâta timp), pe masa si Riccarda lânga mine, care îmi spunea ca acum o sa mergem în salon.

M-am ridicat usor, ajutata de Riccarda, dar odata ajunsa în doua picioare am simtit ca îmi vine sa vars asa ca m-am reasezat si… am închis ochii… A-ha… Când i-am deschis, l-am vazut (drept e, cu capul în jos) pe Sotz, tot cu Sasha în brate, mai alb la fata care striga la mine :” Hei, hei, ce faci? Stai cu mine! Ramâi cu mine!” Ma miram ce dracu vrea asta ca doar nu am plecat niciunde. Mi-am îndreptat ochii spre tavan si apoi în directie opusa cuplului sotz-fiica si mi-am vazut picioarele în aer si pe Riccarda zâmbindu-mi dintre ele.

Mi-a spus ca am lesinat. Ciudat! Nu stiu câte secunde s-au scurs dar am avut si un vis!…

Se facea ca mi-era foarte frig, eram obosita si nu îmi doream decât sa dorm… A aparut Mama (bunica-mea) în peisaj, nu îmi era clar cum si de ce, si m-am simtit confortabil. Dintr-o data mi-a fost cald si bine… atunci, cred, am deschis ochii. Oricum, „am revenit” printre muritorii de rând ferm convinsa ca exista o legatura între Sasha si Mama , de care – by the way – mi-e atât de dor… atât de dor!!!…. OOOFFFF!!!!

Într-un final, am reusit sa ma ridic de pe masa. Trebuia sa ma „transbordez” pe patul cu care urma sa ma plimb pâna în salon! Dar eu nu aveam chef sa ma plimb cu patul asa ca am început sa-l împing, alaturi de Riccarda. Barbatu-meu ne urma (Tot cu Sasha în brate).

Am impresia ca atunci cînd Riccarda a îmbracat-o i-a pus si super-glue pe haine, altfel nu îmi explic de ce Gui nu o mai putea lasa jos?!? Am ajuns în salon si, în sfârsit, am avut si eu partea mea de timp cu Sasha care era ca un îngeras, tare cuminte…

Ne-am pus toti trei, unul lânga altul pe pat, si am respirat sacadat pâna am adormit… Eu si Sasha, fiindca jumatatea mea…

Dar asta e deja o alta poveste!…