Ei râdeau, acoperind cu râsul lor acea stare de durere şi de nelinişte care a fost provocată – cu câteva minute înainte – de EL, prin cele spuse. Nu se ştiau vorbele menite să liniştească.
Începuseră totuşi o discuţie în care toată lumea vorbea, fără a înţelege nimeni mare lucru. Toţi erau experţi în problemă – într-o problemă oarecare – doar de teama penibilului… Nu mai aveau chef sa facă ceea ce făcuseră înainte de a fi întrerupţi şi atunci se ascundeau după nişte vorbe goale. După vreo oră de ţesut polemici şi schimbat lumea, fără vreun anume rost, parcă îşi mai reveniseră un pic.
Tăcerea lor interioară începea să se umple încetul cu încetul, spre surprinderea LUI. Zgomotele sunetelor, aruncate alandala, se strivea şi parcă se trezeau dintr-un vis urât; un soi de coşmar pe care-l aşteptau demult dar pe care totuşi nu vroiau să-l accepte…
Cuţitul care a tăiat carnea tăcerii era prea ascuţit pentru ei… EL era atât de…străin şi totuşi reuşise să se joace cu psihicul lor, cu spaimele lor… Toată memoria lor ancestrală era tăvălită în mocirlă de către acest neavenit… de acest…
EL era calm. Şi mai înainte vorbise nepăsător. Părea că singura lui preocupare era să le spargă clopotul de sticlă – clopotul de sticlă, sub care ei stăteau atât de confortabil, într-o dulce toleranţă reciprocă.
În fine, s-au decis ce era de făcut, în momentul de tăcere…tăcerea LUI cea mai lungă: aveau să bea! Dar nu se puteau hotărî: vin roşu… absint…sau…
Au chemat valetul. Aceeaşi nehotărâre: vin roşu? Absint? Lua-l-ar dracu de valet nemernic… sângele lui clocotitor… Lua-l-ar dracu! Perdelele se umflară ca un răspuns… De ce l-au mai chemat? EL era demult acolo…
Valetul – un omuleţ ciudat – nu părea deloc speriat; nici măcar bănuitor… oricum, i-a întrebat ce doreau să bea?!
Nu a mai fost timp de răspuns fiindcă se năpustiseră asupra lui; nehotărârea de mai devreme se transformase, locul ei fiind luat de faptă. Valetul era acum un liniştit sac de piele, stors de ultima picătură de sânge, uscat şi teribil de ciudat. Parcă nu ar fi avut viaţă vreodată… Parcă era de când lumea aşa… în forma aceasta…
Erau puţin mai liniştiţi; nimeni nu părea şocat de apucătura lor… vampirică…
Da, erau foarte liniştiţi până când izbucniră toţi într-un râs isteric – râsul valetului în oglindă – şi căzură cu toţii seceraţi. Morţi. Cu feţele mânjite de un rictus majordomian.
Prezenţa LUI nu se mai simţea în cameră… doar perdelele se mai umflau încet, amintind că a fost chemat…
Începuseră totuşi o discuţie în care toată lumea vorbea, fără a înţelege nimeni mare lucru. Toţi erau experţi în problemă – într-o problemă oarecare – doar de teama penibilului… Nu mai aveau chef sa facă ceea ce făcuseră înainte de a fi întrerupţi şi atunci se ascundeau după nişte vorbe goale. După vreo oră de ţesut polemici şi schimbat lumea, fără vreun anume rost, parcă îşi mai reveniseră un pic.
Tăcerea lor interioară începea să se umple încetul cu încetul, spre surprinderea LUI. Zgomotele sunetelor, aruncate alandala, se strivea şi parcă se trezeau dintr-un vis urât; un soi de coşmar pe care-l aşteptau demult dar pe care totuşi nu vroiau să-l accepte…
Cuţitul care a tăiat carnea tăcerii era prea ascuţit pentru ei… EL era atât de…străin şi totuşi reuşise să se joace cu psihicul lor, cu spaimele lor… Toată memoria lor ancestrală era tăvălită în mocirlă de către acest neavenit… de acest…
EL era calm. Şi mai înainte vorbise nepăsător. Părea că singura lui preocupare era să le spargă clopotul de sticlă – clopotul de sticlă, sub care ei stăteau atât de confortabil, într-o dulce toleranţă reciprocă.
În fine, s-au decis ce era de făcut, în momentul de tăcere…tăcerea LUI cea mai lungă: aveau să bea! Dar nu se puteau hotărî: vin roşu… absint…sau…
Au chemat valetul. Aceeaşi nehotărâre: vin roşu? Absint? Lua-l-ar dracu de valet nemernic… sângele lui clocotitor… Lua-l-ar dracu! Perdelele se umflară ca un răspuns… De ce l-au mai chemat? EL era demult acolo…
Valetul – un omuleţ ciudat – nu părea deloc speriat; nici măcar bănuitor… oricum, i-a întrebat ce doreau să bea?!
Nu a mai fost timp de răspuns fiindcă se năpustiseră asupra lui; nehotărârea de mai devreme se transformase, locul ei fiind luat de faptă. Valetul era acum un liniştit sac de piele, stors de ultima picătură de sânge, uscat şi teribil de ciudat. Parcă nu ar fi avut viaţă vreodată… Parcă era de când lumea aşa… în forma aceasta…
Erau puţin mai liniştiţi; nimeni nu părea şocat de apucătura lor… vampirică…
Da, erau foarte liniştiţi până când izbucniră toţi într-un râs isteric – râsul valetului în oglindă – şi căzură cu toţii seceraţi. Morţi. Cu feţele mânjite de un rictus majordomian.
Prezenţa LUI nu se mai simţea în cameră… doar perdelele se mai umflau încet, amintind că a fost chemat…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu