Nu ştiu cum am ajuns acolo dar ştiu ca eram urmărită; plutea în aer o stranie senzaţie de sfârşit al lumii şi chiar aşa şi era, după cum aveam să aflu mai târziu…
Mă aflam într-o cafenea: trebuia sa îi aduc lui Ovidiu cărţile demult promise… Cafeneaua parcă avea geamuri fumurii… eram cu prietenii la o masă iar Ovidiu când era înăuntru, când era afară însă nu mă băga în seamă deşi mă studia atent… parcă i-am spus ceva de cărţi dar nu părea interesat. Vroia mai degrabă să plecăm undeva dar nu îmi dădeam seama unde. Aveam senzaţia că am în faţa mea un câine ce presimte un cutremur.
Deodată, uşile de la cafenea s-au deschis şi înăuntru a năvălit vestea că „au venit”… nu ştiam cine sunt „ei” dar eram dureros de conştientă că după mine „au venit”…
Alergam în neştire de câteva minute bune când, trebuind să traversez o stradă, i-am văzut:
erau fără gen dar ştiam că sunt împărţiţi în două categorii – ei şi ele; aveau parul foarte lung, le atârna pe şosea şi era vopsit în diferite culori. Rase pe margini, craniile lor aveau o formă ciudată, care le-o conferea coama ridicată precum o creastă de iguană. Feţele lor erau ascunse sub un machiaj ciudat de genul celor de la Kiss iar îmbrăcămintea era de asemenea ciudată; fâşii de piele neagră le acopereau pe alocuri corpurile, lăsând dezvelite tocmai acele părţi despre care eu ştiam că ar trebui ascunse. Aveau arme şi se ascundeau îndărătul maşinăriilor cu care au venit – ciudate autovehicule necunoscute mie şi totuşi, din câte am citit îmi puteam da seama că se aflau la limita prototipului tab-motocicletă-camion.
Ca prin minune, am reuşit să scap – după o cursă infernală – refugiindu-mă în curtea unei case cu etaj. Îmi părea imensă: parcă aş fi avut trei ani şi priveam totul cu ochi de copil. La radio nu se mai prindea decât un post – X-canal. Pe acest post, vocea terifiantă a unui speaker anunţa că ne-au invadat „ei” şi că nu mai avem nici o scăpare. Încă nu aflasem cine sunt dar ceea ce mi se părea important era că „ei” ştiau de casa unde mă aflam; ştiau că acolo se adăposteşte „Rezistenţa”, „Rebelii” şi aveau liste cu „noi”. În curând aveau să vină…
Nu puteam să fac nimic, eram îngrozitor de speriată. Mă crispasem şi aveam nevoie de feţe cunoscute. Ca prin ceaţă şi pentru un moment l-am zărit pe Ovidiu. Zâmbea ciudat…. avea ceva din „ei” dar refuzam să cred că… Cineva m-a prins de mână: „Ceau!” „Ceau!” am răspuns, faţa fiindu-mi cunoscută şi nu chiar. Au venit mai mulţi. Ştiam că îi cunosc dar nu îi cunoşteam. Am vorbit ceva despre Coca-Cola, încercând să fac glume obscene. Stăteam pe casa scărilor. O voce din spatele meu: „Always Coca-Cola – tampoane lichide” şi apoi traducerea glumei în germană. Nici nu ştiu cum de brusc cunoşteam această limbă şi încă alte şapte, cum aveam să constat mai târziu. Nu a fost nevoie să mă întorc. A trecut EL, cu mătuşa, sora şi bunica lui, pe lângă mine… Era ciudat. Mi s-a spus că e neamţ. Nu i-am reţinut numele dar faţa lui… şi ochii… Nu am văzut albastru mai limpede. Nu îmi plac blonzii dar el… avea un păr de culoarea câmpiilor de grâu şi era modern: avea rasta! A trecut dar privirea i-a rămas la mine. Mi-a zâmbit şi mi-a spus ceva ce nu am înţeles: „O să fii a mea, mai târziu!” O clipă am avut certitudinea că numele lui era cel al unui înger din Infern. Mi-a trecut… a dispărut şi el după o coloană de scări…
Mă despart de cunoscuţii necunoscuţi care începuseră de la un moment dat să vorbească celtica, arabă şi parcă mayaşă. Nu ştiu cum dracu ştiam eu dialectele sau … dar îi înţelegeam şi ştiam ce vorbeau: mărunţişuri, despre lucruri neesenţiale.
Nu mă pot opri să nu mă gândesc la ai mei. Îşi fac griji, săracii! Nu am venit acasă de trei zile, nu am haine la mine…ei mai trăiesc? Ştiam că „ei” nu se vor atinge de ai mei… sunt prea bătrâni ca să aibă nevoie de ei…dar totuşi…Mama…şi Tete…sunt ai mei. Încă nu pot renunţa la ei! Nu vreau! Şi NU din cauza „LOR”. Plâng, mă sufoc, nu pot să plâng…
Cineva mă strigă. Sunt chemată la telefon exact la etajul Îngerului Rasta, dar nu la el.
Mi se dă o fustă. Mi-o fi bună? Îmi este, dar e roz… mai am pretenţii? Sigur că nu… nu mai e loc de aşa ceva, miros prea tare a transpiraţie şi a urină… dacă mi s-ar găsi şi un tricou, o pereche de chiloţi… oh, fir-ar să fie! De ce trebuie să fiu femeie? Aş mai vrea şi nişte bocanci… şi nu mă simt bine în fustă şi… băga-mi-aş… Pe de o parte, mă amuzam teribil dându-mi seama de cât de aproape mi-e sfârşitul şi ce probleme existenţiale aveam eu…
Noianul meu de gânduri s-a spulberat. Nu eram chemată la telefon. Eram chemată să dau un telefon. „Şeful” aflase despre mine şi vroia să vin în rândurile „Rebelilor”, vroia să îmi fie bine şi să îmi anunţ familia. Acela era singurul telefon neurmărit de „ei”. Ok, cine era şeful? Nu se poate! Rasta??? Hm, ciudat… În fine, am dat telefonul… a răspuns Mama… era speriată.
„Unde eşti?”
„Sunt bine, Mama!”
„Dar unde eşti?”
„Nu pot, mama…telefonul…”
Mi s-a făcut semn discret că nu pot spune nimic în privinţa asta…
„Mama, nu pot să vorbesc mult. Fă-mi te rog un bagaj: câteva pull-overe, nişte blugi, bocancii, şi arma!”
„Care arma? Doar nu vrei…”
„Mama, nu acum! Te rog! Nu e o problemă de ce vreau sau ce e etic! Fă ce-ţi spun şi la noapte am să trec pe acasă câteva minute… S-ar putea să fie ultima oară când ne vedem… Nu… Mama, nu plânge, o să fie ok… Mama… Mama…”
Doamna la care eram în casă a închis telefonul. Atât era nedepistabil: trei minute!
„Ok! am zis. Aşadar, la noapte?”
„Da… o să vină şi Rasta cu tine!”
„Cum, aşa îl cheamă?”
Doamna mi-a zâmbit uşor; avea ochi de pisică. Mi-a oferit-o pe fiica ei drept cadou; urma să mă ajute să mă pregătesc mental şi fizic pentru ceea ce avea să urmeze… fiica ei era Zeta şi avea ochi de lup… Ciudat, nu puteam să îi deosebesc dar ştiam… Zeta mi-a spus că mă aşteaptă Rasta. Am ieşit pe o uşă pentru a intra pe o alta – de lumină. Rasta mă aştepta pe un coridor în spirală… Printre fâşii de oglinzi vedeam chipul lui Ovidiu… Râdea şi avea aceeaşi expresie ca „ei”… Nu, nu.
„Credeai că scapi?” vocea lui suna blând
„De unde ştiţi voi că eu ştiu cum te numeşti? De ce te numeşti aşa cum vreau eu?”
„Pentru că eu ţi-am fost dat şi cu mine ai să rămâi… „
„Bine dar eu îl iubesc pe…”
„El sunt eu! Hai, o să îţi explic pe drum!” Şi am plecat.
Am coborât câteva sute de trepte parcă şi am ajuns în noapte. Aceleaşi maşinării ale lor aşteptau, pândind să apărem. Noi eram invizibili şi ne-am strecurat pe sub câteva maşini dar acestea au pornit şi lumina farurilor ne-a făcut vizibili. Am luat-o la goană. Simţeam că mă sufoc; fugeam haotic. L-am pierdut pe Rasta! Vârtejuri, timp în spirală, colaps şi iată-mă acasă.
Mama făcuse bagajul, Tete o liniştea iar pe jilţ aştepta nimeni altul decât… Rasta… Îmi adusese cadou un tablou, cu … Ovidiu… nu mai înţele… am leşinat.
M-am trezit alergând în aceeaşi spirală, în aceeaşi noapte, cu arma în mână, spre locul Refugiului… Ovidiu m-a prins de mână… am scăpat cristalul care s-a spart sfârâind.
M-am trezit fiindcă suna ceasul!
Mă aflam într-o cafenea: trebuia sa îi aduc lui Ovidiu cărţile demult promise… Cafeneaua parcă avea geamuri fumurii… eram cu prietenii la o masă iar Ovidiu când era înăuntru, când era afară însă nu mă băga în seamă deşi mă studia atent… parcă i-am spus ceva de cărţi dar nu părea interesat. Vroia mai degrabă să plecăm undeva dar nu îmi dădeam seama unde. Aveam senzaţia că am în faţa mea un câine ce presimte un cutremur.
Deodată, uşile de la cafenea s-au deschis şi înăuntru a năvălit vestea că „au venit”… nu ştiam cine sunt „ei” dar eram dureros de conştientă că după mine „au venit”…
Alergam în neştire de câteva minute bune când, trebuind să traversez o stradă, i-am văzut:
erau fără gen dar ştiam că sunt împărţiţi în două categorii – ei şi ele; aveau parul foarte lung, le atârna pe şosea şi era vopsit în diferite culori. Rase pe margini, craniile lor aveau o formă ciudată, care le-o conferea coama ridicată precum o creastă de iguană. Feţele lor erau ascunse sub un machiaj ciudat de genul celor de la Kiss iar îmbrăcămintea era de asemenea ciudată; fâşii de piele neagră le acopereau pe alocuri corpurile, lăsând dezvelite tocmai acele părţi despre care eu ştiam că ar trebui ascunse. Aveau arme şi se ascundeau îndărătul maşinăriilor cu care au venit – ciudate autovehicule necunoscute mie şi totuşi, din câte am citit îmi puteam da seama că se aflau la limita prototipului tab-motocicletă-camion.
Ca prin minune, am reuşit să scap – după o cursă infernală – refugiindu-mă în curtea unei case cu etaj. Îmi părea imensă: parcă aş fi avut trei ani şi priveam totul cu ochi de copil. La radio nu se mai prindea decât un post – X-canal. Pe acest post, vocea terifiantă a unui speaker anunţa că ne-au invadat „ei” şi că nu mai avem nici o scăpare. Încă nu aflasem cine sunt dar ceea ce mi se părea important era că „ei” ştiau de casa unde mă aflam; ştiau că acolo se adăposteşte „Rezistenţa”, „Rebelii” şi aveau liste cu „noi”. În curând aveau să vină…
Nu puteam să fac nimic, eram îngrozitor de speriată. Mă crispasem şi aveam nevoie de feţe cunoscute. Ca prin ceaţă şi pentru un moment l-am zărit pe Ovidiu. Zâmbea ciudat…. avea ceva din „ei” dar refuzam să cred că… Cineva m-a prins de mână: „Ceau!” „Ceau!” am răspuns, faţa fiindu-mi cunoscută şi nu chiar. Au venit mai mulţi. Ştiam că îi cunosc dar nu îi cunoşteam. Am vorbit ceva despre Coca-Cola, încercând să fac glume obscene. Stăteam pe casa scărilor. O voce din spatele meu: „Always Coca-Cola – tampoane lichide” şi apoi traducerea glumei în germană. Nici nu ştiu cum de brusc cunoşteam această limbă şi încă alte şapte, cum aveam să constat mai târziu. Nu a fost nevoie să mă întorc. A trecut EL, cu mătuşa, sora şi bunica lui, pe lângă mine… Era ciudat. Mi s-a spus că e neamţ. Nu i-am reţinut numele dar faţa lui… şi ochii… Nu am văzut albastru mai limpede. Nu îmi plac blonzii dar el… avea un păr de culoarea câmpiilor de grâu şi era modern: avea rasta! A trecut dar privirea i-a rămas la mine. Mi-a zâmbit şi mi-a spus ceva ce nu am înţeles: „O să fii a mea, mai târziu!” O clipă am avut certitudinea că numele lui era cel al unui înger din Infern. Mi-a trecut… a dispărut şi el după o coloană de scări…
Mă despart de cunoscuţii necunoscuţi care începuseră de la un moment dat să vorbească celtica, arabă şi parcă mayaşă. Nu ştiu cum dracu ştiam eu dialectele sau … dar îi înţelegeam şi ştiam ce vorbeau: mărunţişuri, despre lucruri neesenţiale.
Nu mă pot opri să nu mă gândesc la ai mei. Îşi fac griji, săracii! Nu am venit acasă de trei zile, nu am haine la mine…ei mai trăiesc? Ştiam că „ei” nu se vor atinge de ai mei… sunt prea bătrâni ca să aibă nevoie de ei…dar totuşi…Mama…şi Tete…sunt ai mei. Încă nu pot renunţa la ei! Nu vreau! Şi NU din cauza „LOR”. Plâng, mă sufoc, nu pot să plâng…
Cineva mă strigă. Sunt chemată la telefon exact la etajul Îngerului Rasta, dar nu la el.
Mi se dă o fustă. Mi-o fi bună? Îmi este, dar e roz… mai am pretenţii? Sigur că nu… nu mai e loc de aşa ceva, miros prea tare a transpiraţie şi a urină… dacă mi s-ar găsi şi un tricou, o pereche de chiloţi… oh, fir-ar să fie! De ce trebuie să fiu femeie? Aş mai vrea şi nişte bocanci… şi nu mă simt bine în fustă şi… băga-mi-aş… Pe de o parte, mă amuzam teribil dându-mi seama de cât de aproape mi-e sfârşitul şi ce probleme existenţiale aveam eu…
Noianul meu de gânduri s-a spulberat. Nu eram chemată la telefon. Eram chemată să dau un telefon. „Şeful” aflase despre mine şi vroia să vin în rândurile „Rebelilor”, vroia să îmi fie bine şi să îmi anunţ familia. Acela era singurul telefon neurmărit de „ei”. Ok, cine era şeful? Nu se poate! Rasta??? Hm, ciudat… În fine, am dat telefonul… a răspuns Mama… era speriată.
„Unde eşti?”
„Sunt bine, Mama!”
„Dar unde eşti?”
„Nu pot, mama…telefonul…”
Mi s-a făcut semn discret că nu pot spune nimic în privinţa asta…
„Mama, nu pot să vorbesc mult. Fă-mi te rog un bagaj: câteva pull-overe, nişte blugi, bocancii, şi arma!”
„Care arma? Doar nu vrei…”
„Mama, nu acum! Te rog! Nu e o problemă de ce vreau sau ce e etic! Fă ce-ţi spun şi la noapte am să trec pe acasă câteva minute… S-ar putea să fie ultima oară când ne vedem… Nu… Mama, nu plânge, o să fie ok… Mama… Mama…”
Doamna la care eram în casă a închis telefonul. Atât era nedepistabil: trei minute!
„Ok! am zis. Aşadar, la noapte?”
„Da… o să vină şi Rasta cu tine!”
„Cum, aşa îl cheamă?”
Doamna mi-a zâmbit uşor; avea ochi de pisică. Mi-a oferit-o pe fiica ei drept cadou; urma să mă ajute să mă pregătesc mental şi fizic pentru ceea ce avea să urmeze… fiica ei era Zeta şi avea ochi de lup… Ciudat, nu puteam să îi deosebesc dar ştiam… Zeta mi-a spus că mă aşteaptă Rasta. Am ieşit pe o uşă pentru a intra pe o alta – de lumină. Rasta mă aştepta pe un coridor în spirală… Printre fâşii de oglinzi vedeam chipul lui Ovidiu… Râdea şi avea aceeaşi expresie ca „ei”… Nu, nu.
„Credeai că scapi?” vocea lui suna blând
„De unde ştiţi voi că eu ştiu cum te numeşti? De ce te numeşti aşa cum vreau eu?”
„Pentru că eu ţi-am fost dat şi cu mine ai să rămâi… „
„Bine dar eu îl iubesc pe…”
„El sunt eu! Hai, o să îţi explic pe drum!” Şi am plecat.
Am coborât câteva sute de trepte parcă şi am ajuns în noapte. Aceleaşi maşinării ale lor aşteptau, pândind să apărem. Noi eram invizibili şi ne-am strecurat pe sub câteva maşini dar acestea au pornit şi lumina farurilor ne-a făcut vizibili. Am luat-o la goană. Simţeam că mă sufoc; fugeam haotic. L-am pierdut pe Rasta! Vârtejuri, timp în spirală, colaps şi iată-mă acasă.
Mama făcuse bagajul, Tete o liniştea iar pe jilţ aştepta nimeni altul decât… Rasta… Îmi adusese cadou un tablou, cu … Ovidiu… nu mai înţele… am leşinat.
M-am trezit alergând în aceeaşi spirală, în aceeaşi noapte, cu arma în mână, spre locul Refugiului… Ovidiu m-a prins de mână… am scăpat cristalul care s-a spart sfârâind.
M-am trezit fiindcă suna ceasul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu