Eseu

Întotdeauna am crezut că sinceritatea rezolvă totul. Niciodată nu mi-aş fi putut imagina că dacă eşti sincer cu cineva, el ar putea să scoată o rază şi să îţi ardă pupila… Nu mai vreau să alerg după unicorni care, cândva se adăpau din ochiul meu… Azi,îi sperii… Nici măcar cei bătrâni nu mă mai recunosc… Mânzii se apropie cu sfioşenie, se adapă curioşi din izvorul ochiului meu şi apoi fug…Nu înţeleg de ce… Ochiul meu e neschimbat… Izvoarele mele încă nu au secat… Încă mai pot adăpa herghelii întregi de inorogi… Ai îmbătrânit!, spune inima mea, tristă şi uitând să-mi mai măsoare gri-ul… Ai îmbătrânit…. Ecoul se izbeşte de vălul palatin şi îmi inundă pupila… Izvoarele mele se tulbură… Inorogii mei se transformă în balauri care-mi devorează văzul… Sunt plină de ape purpurii… Mi-e sânge de mine, mi-e alb de noroi… Tăcere…. Mă închid în vastele-mi apartamente negre… Protectoare, ele vor opri veşnicia să mă destrame… Mă doare semeţia inimii mele… Întotdeauna a ştiut să sufere! … şi întotdeauna în tăcere…